Trecutul unui demon

Capitolul 84 - Devotament și iubire

(Superbă melodia! PLAY❤)

***

Îmi simt pleoapele atât de împovărate și înțepenite încât cu greu le pot deschide. Oboseala mă doborâse, însă durerea pe care am simțit-o noaptea trecură am crezut că o să îmi pună capăt. Nici măcar nu aveam habar cum sau vând am ajuns în pat. Simțisem cum fiecare nerv din corpul meu fusese călcat în picioare, cum parcă primisem lovituri animalice în pântec într-un timp ce se repeta la nesfârșit... Nu îndrăznesc să-mi mișc trupul, cu atât mai puțin nici nu cred că o pot face. Îmi așez mâna stânga cu greu peste abdomen, încercând să îmi adun gândurile. Simt cum lacrimile îmi vin aproape imediat. Strâng din dinți, mângâindu-mi pântecul. Pentru prima oară în viață, îmi venea să plâng de friică că seara trecută se poate repeta. O senzație greu de descris. Nu-mi găsesc cuvintele.

Dau să-mi așez și mâna dreaptă peste burtă. Nu pot. Îmi cu greu privirea înțepenită spre palma mea dreaptă.

Rămân surprisă, privindu-l. Aiden era efectiv pe jos lângă pat. Nu părea treaz. Spatele îi era susținut de perete, iar brațele și le sprijinea de marginile saltelei. Îmi privesc mâna prinsă strâns în palmele lui mari. A stat toată noaptea lângă mine...

Dau să-mi așez mâna liberă încet peste părul său ciufulit. Simt că se mișcă aproape imediat greoi dar totuși repede.
Nu-mi dă timp să reacționez căci privirile noastre se intersectează.

Observ imediat oboseala din privirea lui, iar cearcănele erau atât de evidente.

- Cum te simți? Îi aud vocea răgușită și groasă. Tonalitatea lui era atât de blândă... Uitasem cum e să-mi vorbească atât de liniștit.

- Obosită. Șoptesc încet, ferindu-mi privirea. Țineam minte relativ ce am spus noaptea trecută. Durerea îmi îngreunase coerența și memoria. Totuși, țin minte cum am clacat, milogindu-mă de el ca un copil.

Deși îmi era rușine să-l privesc, Aiden își așezase palma peste fruntea mea.

- Nu mai ai febră. Spune, ridicându-se în picioare cu greu.

- Sunt... bine. Îmi pare rău pentru noaptea trecută. Probabil ai întârziat la muncă din cauza mea. Spun cu un nod în gât. Eram conștientă de ce am spus noaptea trecură și că, mai mult sau mai puțin, Aiden o să treacă cu vederea. Îmi era rușine că i-am cerșit iertarea pe care, evident, nu o meritam...

Așteptam să se prefacă că nimic nu s-a întâmplat, ca până acum, și să plece cum făcuse și până în momentul de față.

Voiam doar să mă lase în pace... Îmi e rușine.

- Iartă-mă, Alex. Îmi pare rău... M-am săturat.

Îmi ridic privirea puțin, încercând să realizez dacă aud ce îmi pare că aud. Nu spun nimic. Se așează pe pat. Mâinile sale se lipesc imediat de fața mea.

Ochii noștri se privesc fix, adânc. Primul meu instinct era să-mi ascund privirea de el, fiind lucidă, dar nu-mi permitea.

- Te rog, privește-mă. Șoptește hămesit însă atât de blând... Își dorea să mă uit la el? Nu înțeleg.

- Eu...

- Nu vreau să îți ascunzi privirea de mine, Alex. Știu că îți e frică să te uiți la mine. Te rog, doar uită-te la mine.

Simt lacrimile cum țâșnesc incontrolabil din mine. Nervi mei erau la pământ, demnitatea și puterile mele erau la pământ... Sunt o epavă.