Trecutul unui demon

Capitolul 37

Palmele îmi transpira , capul e gata să îmi plesnească din secunda în secunda iar inima mă mir cum de nu mi s-a oprit pana acum.

Îmi privesc colegii zâmbitori și fericiți că oficial au trecut de pragul asta al vieții, gata să pornească în drumul spre maturitate dar eu nu ma simt asa.
Sunt la fel ca acum un an, neinteresanta de ce îmi rezerva viitorul , trăind încă cu o bucata mare din mine în trecut.
Văd părintii cu o grămadă de camere gata să imortalizeze un moment important al vieții copiilor lor și incurajamdu-i să urce pe podium pentru a-si primi o diplomă ca merit pentru truda de a rămâne în viaţă într-o asemenea lume, neavând certitudinea că poate mâine copiii lor vor fi morţi.

Sunt emoționată dar oare de ce? Nu am pe nimeni ca să mă felicite sau să mă încurajeze, mai mult să îmi reamintească de ce trebuie să fiu aici, în fata unor necunoscuţi ca să fac parte dintr-o altă generație ca oricare alta.

Mă uit pierdută prin mulțime pana când recunosc rochia galbena a Maiei, venind spre mine.

-Ai fi vrut ca tatăl tău sa fie aici, nu? Mă uit la ea dar nu văd rostul întrebării.

-Chiar nu contează. Încerc să îi zâmbesc deși nu am nici măcar un motiv de a o face. Da, as fi vrut că tata sa fie aici și să îmi spună " Ai crescut încă un an dar tot fetita mea ramai" , cum făcea la fiecare terminare de an. Nu am simțit niciodată nevoia de a auzi asta, în schimb acum am atâta nevoie sa mi-o spună.

Mă priveste cu o oarecare compasiune pana sa mă apuce de mana, târându-mă spre scena gigantică amplasată pe terenul scolii.

-Haide! O să fie totul bine.
Încearcă sa mă încurajeze.

Stam toți în spatele scenei, pregătiri să fim strigaţi de directoare având o vizibilitate la toti cei din public.

-Crezi ca e aici? Vocea Maiei mă trezește oarecum din delir.

-Cine? Mă privește cu o sprânceană ridicată , bătând un apropo de care nu mă prind.

-Știi tu...Te-am ţinut treaza pana la doi noaptea ca să îmi povestești de el... înalt, bine făcut, frumusețea în persoana...

-Eu.. Nu are de ce să o facă. Sigur e mult prea ocupat și nici măcar nu i-am spus. Îi spun înapoi încercând să maschez starea mea proasta de spirit.
Maia mă privește zâmbind cu gura pana la apoi se apropie de urechea mea .

-Se pare ca el considera că are de ce să o facă. îmi face un semn subtil din cap sa mă uit spre "public" ca să îl văd acolo.
Parca tot corpul mi s-a trezit instant la viata iar inima începe din nou să pulseze în mine și inconștient zâmbesc fără inţeles, gest sesizat imediat de prietena mea.

-Ești moarta după el. Rade în șoaptă făcându-mă și pe mine sa chicotesc.

-Nu mă așteptam sa vină. Spun la fel de încet, privind din nou ca să mă asigur că e acolo.

-Alex Turner! Se aude vocea directoarei făcându-mă să sar de pe scaun. Încerc să merg drept urcând pe podium în timp ce femeia mă felicita, dar nu o prea auzeam pentru ca toată atenția mie concentrata spre o anumită figura din public.

După toată festivitatea încercam sa îl găsesc pe Aiden printre sutele de persoane dar parca se evaporase.
Continui sa îl caut până simt doua mâini cum mă prind pe la spate.
Mă întorc brusc, îmbrățișându-l.

-Felicitări iubito. Îmi plasează un sărut lung pe frunte , eu strângându-i mai tare de sacou ca un copil.
Îi inspir putin parfumul pe care îl ador atât de mult, ca mai apoi sa îmi ridic capul din pieptul sau.