Atracție Necondiționată . Răzbunare / Vol. II

Nu-mi mai scapi.

Am întrebat-o pe prietena mea cum reușește cu fetița ei, dar la ea încă nu au apărut problemele, e prea micuță. Până acum vreo câteva luni nici la mine nu erau probleme cu mâncarea. Ar trebui să merg la creșă și să văd dacă nu e ceva de acolo? Nu știu. Sunt destul de îngrijorată.

Sper că voi sunteți bine. Mă întreb Damon ce mai face. Sursa mea nu mi-a mai spus nimic despre el. Deși am întrebat. Zicea că se afundă în muncă și că a renunțat la mafie. Sunt fericită pentru asta. Nu știu dacă ar trebui, dar sunt fericită că a renunțat. Mi-e așa de dor de el. Dacă aș putea măcar... dacă aș putea să vă spun unde sunt. Nu pot. Scrisorile mele sunt citite. Știu sigur. Sper să mă găsească aici. Să ne găsească odată pentru că devine din ce în ce mai greu fără el.

Și dacă v-aș spune unde sunt, nu mi s-ar mai da voie să trimit scrisori. Ar fi un chin. Și mai ales pentru Clarisse care vrea neapărat să vă trimitem scrisori, dacă s-ar putea, în fiecare zi."

Damon își masă ochii obosiți. Mai citi un timp. La ora unsprezece terminase toate scrisorile și se uitase prin toate fotografiile trimise. Le puse din nou în cutie și se întinse pe canapea după ce mai luă o gură mare din sticla de scotch.

Visase în seara aceea un copil. O fetiță cu ochii albaștri și părul castaniu închis, în brațele unei femei frumoase după care el alergase toată viața.

În China trecuse deja o săptămână. Era sâmbătă seara. Cei cinci stăteau pe terasă. Wen servea o ceașcă de cafea, iar Hope avea între degete piciorul unui pahar de vin alb, demisec. Ting avea un ceai de plante orientale, neavând voie să bea cafea sau vin datorită sarcinii, iar copiii aveau la masă ciocolata caldă pe care le-o făcuse Hope, cu bezele și cu scorțișoară.

Râdeau la gluma pe care o făcuse la un moment dat Wen. Acum povesteau din trecut.

- Eram pe pistă, în Japonia. Și un nenorocit care nu știa cu cine are de-a-face, mă provoacă la o cursă cu drifturi. Se credea mare erou pe acolo.

- Și tu normal că nu ai dat înapoi.

- L-am bătut de i-a sunat apa-n cap.

Wen și Hope oftară. Priviră trist spre fetițele care se jucau cu păpușile pe balansoarul de lângă ei.

- Vor crește...

- Și când vor înțelege, nu vom mai putea vorbi despre asta, completă el. Să vorbești în public despre lucrurile astea e ca și cum ți-ai pune un ștreang la gât.

- Nu e ca și cum nu ați mai putea depăna amintiri. Putem merge la picnicuri, fetele să zicem vor fi la școală, interveni Ting care până acum râsese de aventurile amuzante ale celor doi.

- Da. Am putea face asta... Hope răsuflă adânc, luă o gură de vin și le zâmbi celor doi. Dar nu e ca și cum nu am mai avea de așteptat până atunci.

- Frumoaso, nici nu știi câte poate înțelege un copil de cinci ani, ba mite unul de opt, de exemplu.

- Știu, zâmbi ea. Clarisse înțelege extrem de multe.

- Îi vei spune? Într-o zi. Îi vei spune cine ai fost.

Hope îl privi pe Wen surprinsă. Încercă să-și găsească niște cuvinte. Dar nu e ca și cum nu se gândise uneori la asta.

- Nu știu. M-am mai gândit la asta uneori. Voi? Le veți spune copiilor?

Cei doi soți se priviră și ei și oftară.

- Când vor fi destul de mari să înțeleagă. Cine știe ce se va întâmpla atunci. Nu vreau să se trezească pe cap cu un trecut de-al tatălui lor de care nu au habar. Poate când vor fi adolescenți maturi și vor înțelege despre ce e vorba. Poate că atunci...