Atracție Necondiționată . Răzbunare / Vol. II

Pus pe picioare

În sfârșit acasă. Gândi el în timp ce intră în Houston. Conduse trei zile și o noapte la viteză maximă îndopându-se cu cafea. Nu dormise decât o seară, însă și pe aceea o trecuse cu greu din cauza visurilor în care apărea nimeni alta decât Hope și modul în care i se cambra în brațe. Ce fusese în capul lui să facă o asemenea prostie? Dar nu putea spune că nu se simțea mândru că îi făcuse asta. Cu toate aceste lucruri, tot se simțea vinovat. Și credea că starea aceea o să mai dureze.

Schimbă vitezele în timp ce intrase în oraș, deși habar nu avea de ce o făcea. Oricum polițiștii nu aveau să îl urmărească dacă trecea de o sută optzeci la oră. Așa se întâmpla mereu cu idioții ăia.

Dar golul din stomac nu trecea, ci mai rău. Se extindea în trupul său făcându-l să se simtă atât de slab. De parcă era secat de puteri. Abia de mai putea conduce. Își simțea pleoapele căzând și dacă nu ajungea mai repede acasă avea să facă un accident. Nu mai avea mult până la destinație totuși, doar că era ora opt seara și fiind iarnă, întunericul pusese deja stăpânire pe oraș. Întregul oraș.

Parcă mașina în fața vilei. Trebuia de fapt să fie o casă de vacanță unde să meargă cu familia sa la împlinirea vârstei de optsprezece ani, dar se pare că într-un fel sau altul, tatăl său știa că va veni ziua în care avea să îi fie luată viața. Așa că își făcuse testamentul cu mult înainte ca Damon să împlinească măcar cincisprezece ani. Deci rămăsese pe cap cu casa de vacanță din care și-a creat o locuință după ce a realizat că numai poate sta în New York.

Era singur, adevărat, dar faptul că acolo se afla prezentul iar în New York trecutul întrecea singurătatea.

Intră în vilă după ce blocă mașina. Era al dracului de înfometat și i se părea că stomacul îi putea fi auzit de întreg orașul. Așa că primul lucru pe care îl făcu a fost să se îndrepte în grabă spre frigider. Menajera îi făcuse pui la cuptor se părea, căci simțise mirosul mâncării gătite de bătrânica ce venea odată pe săptămână imediat cum nu găsise nimic de mâncare în frigider și mai că îi venise să plângă de ciudă.

Luase din dulap tacâmurile și o farfurie scoțând apoi puiul ce mirosea divin. Ar fi mâncat și gândacii cu care se hrăneau chinezii dacă i s-ar fi dat, numai să își simtă stomacul plin și sătul.

Mâncă cu poftă apoi aruncă oasele puiului la coșul de gunoi. Își masă burta precum un motan ce își lingea mustața după ce plăcerile îi fură îndeplinite. Însă ce avea să facă apoi? De vreo cursă nu fusese anunțat, dar nu mai trecuse de mult timp pe la sediu. Nici nu mai știa dacă transportul de acum o lună fusese îndeplinit cu succes. Îi spuse lui Christian că va trebui să fie responsabil de ceea ce se întâmplă până se va întoarce el. Dar nici măcar nu se gândise că plecarea lui va fi atât de lungă.Mai vorbise o singură dată cu mâna sa dreaptă. Dar asta fusese pe când era cu Hope în Idill. De atunci nici că mai auzise ceva despre cel în care ar trebui să aibă încredere.

Un impertinent și el de asemenea. Dacă nu era informat cu câte ceva sau dacă nu îi punea lui Damon măcar două întrebări de fiecare dată când se întâlneau, pur și simplu nu credea că poate dormi noaptea. Dar nu putea spune că nu își face bine treaba, pentru că asta ar fi însemnat să mintă. Și nu s-ar fi mințit cu nimic din ceea ce ținea de mafia sa. Știa fiecare mișcare de acolo, iar asta nu se datora numai faptului că ascunsese camere de filmat în fiecare cotlon, în fiecare debara a clădirii sau în fiecare încăpere a acesteia, ci și pentru că era atât de strict cu privire la greșelile făcute de către subalternii săi încât i-ar împușca pe loc dacă i-ar călca strâmb.

Telefonul îi sună și nu știa dacă să se încrunte sau să răspundă mai întâi.

-Spune. Vorbi el pe același ton neutru.