Atracție Necondiționată . Răzbunare / Vol. II

O salvare

Cine vrea dedicație?

Cât să fi trecut? Ore, zile? Nu știa. Tălpile îi ardeau. O loviseră cu lemnul peste degete și cu un șnur subțire din cupru pe spate. Sângele sporea din ea de parcă ar fi fost o persoană cu hemofilie. Mai aruncau pe pielea ei cu apă călită și sâsâia de durere, mulțumind în timpul ăsta cerurilor că o descotoroseau măcar de sângele de pe spate, cu toate că intenția lor era de fapt aceea de a nu-i lăsa rănile să i se închidă și sângele să i se închege.

O mai injectaseră de două ori în fund cu cafeină. Obosea. Nu visa, nu mormăia și nu suspina decât atunci când mai aruncau pe ea cu o găleată de apă. Doar clănțănea de frig din dinți și pielea îi tremura ca varga.

Tresări când ușa se deschise, auzind doar scârțâitul ei. Nici nu deschise ochii. Îi era mult prea greu.

- O mai injectăm odată?

- Nu! auzi vocea lui Burton. Park o vrea vie. Fără liber arbitru, dar vie. Ajunge. Două zile sunt deajuns.

Două zile. Atâta o ținuseră victimă asupra capriciilor și plăcerilor lor bolnave. Simți cum fața îi fu atinsă ușor de o piele rece. Încercă să se tragă înapoi, dar nu mai putea. Nu mai rezista.

- Lasă-mă singur cu ea!

Auzi apoi ușa cum se deschise și se închise din nou.

- Poți să deschizi ochii? întrebă din nou vocea negrului. Hope mormăi și se chinui să întredeschidă ușor ochii.

O dureau și pleoapele. Dar se chinui până ce culoarea gălbuie a irisurilor se văzu împăienjenită de vinișoare roșii, extrem de dese pentru a putea fi normal. Era vina cafeinei din organism.

- Ai făcut multe prostii. Am tot încercat să-l facă să-ți reducă pedeapsa. Abia de l-am făcut să te lase măcar fără cafeină. Ar fi vrut să te mai țină așa câteva zile.

Mâinile lui se ridicară, odată cu vârfurile picioarelor și simți cum brațele îi sunt lăsate. Îi veni să plângă. Și chiar asta făcu. Închise ochii și lăsă lacrimile să preia controlul.

- Nu mai plânge. Ți-ai făcut-o cu mâna ta, fetițo. I-am tot îndrugat că dacă te ține așa nu-și mai poate duce planul la bun sfârșit. Mi-a spus să te dezleg și să te îmbrac.

Când lanțul în sfârșit părăsi cuiul prins de tavan și căzură cu un zăngănit de fier ruginit pe jos, picioarele îi cedară simțind solul rece și fu cât pe ce să pice. Aceleași brațe reci o prinseră pe după picioare și pe după spate. O ridică și o așeză pe jos, pe o haină. Cel care tocmai plecase o pusese pentru a sta undeva când se plictisea din a mai maltrata-o. Se înfioră imediat la puțina căldură primită și încercă să-și afunde degetele picioarelor în material. Dar scânci de durere. Toate o dureau.

- Ți-am adus câteva haine.

O îmbrăcă cu grijă, de parcă ar fi vrut să-i ia toată durerea asupra lui.

- Nici nu știi cât regret că nu te-am avertizat. Am făcut o prostie atât de mare. Crede-mă că te-aș salva chiar acum. Dar mi-a amenințat fata, frumoaso. Nu am de gând să risc pentru tine viața fiicei mele. Cu toate că ți-o datorez, nu pot să fac asta. Abia de și-a revenit puțin. Nu știu ce i-ai spus, dar își revine.

Îi mângâie părul, apoi i-l șterse puțin cu un prosop. Park nu-i ceruse decât s-o îmbrace. Fusese foarte clar când spusese că nu vrea vreun sentiment de compasiune la adresa ei. Dar Burton nu ascultase. O îmbrăcase cu un maiou, o bluză albastră destul de subțire și o pereche largă de pantaloni de sport, pe care i-o legă cu șnuru în jurul taliei.