Atracție Necondiționată . Răzbunare / Vol. II

În ghearele inamicului

Cine vrea dedicație?
 
De parcă ar fi fost o căprioară rătăcită printre lupi, privea în dreapta și în stânga după vreun posibil inamic. Dar nimeni nu o băga în seamă. Doar se auzea muzica și nimeni nu era interesat de prezența ei infirmă. La ce aveau să se uite până la urmă? Erau femei și mai expuse decât era ea, în toiul iernii.

Cumpărase cu câteva minute în urmă o sticluță de whisky. Numai ea știa pentru ce.

- Cum e acolo? întrebarea instantă a lui Damon după cinci minute de tăcere a făcut-o să tresară.

- Liniște. Încă nu a venit nici o tornadă. 

- Nici nu cred că va veni. Doar ai grijă să nu...

- Să nu ies în evidență. Îmi repeți asta de când am plecat. Acum lasă-mă să-mi fac treaba. O să se uite la mine ca la o nebună dacă mai continui să vorbesc. Arăt de parcă aș vorbi singură.

- Cine să se uite la tine?

- Oamenii. Acum lasă-mă în pace. Nu-ți mai repet. 

Tăcerea care a urmat apoi i-a dat de înțeles că Damon a ascultat-o și nu avea să mai fie stresată cu grija lui excesivă. Deși tremura toată, adrenalina apărea în sângele ei mai devreme decât s-ar fi așteptat. Să umble printre ei atât de des și lumea să o evite, sau să-i facă loc... Asta era cu adevărat ceva nou. Înainte o enerva la culme modul în care i se făcea culoar până într-un anumit loc. Dar acum era mai mult decât fericită să-i împingă. În sfârșit putea să-i împingă pe nenorociții ăștia și ei să o împingă pe ea. Nu putea crede că o bucura așa ceva. Dar o bucura peste măsură. Începu să zâmbească singură, așa, de nebună ce era. Și nimeni nu tremura de frică în fața zâmbetului ei. Era de necrezut.

Nimeni nu era interesat de existența ei. Oamenii veneau și se făceau mai mulți, și pe nimeni nu interesa că venise aici. Pe când, dacă ar fi fost Demonica, atunci ar fi stat și aproape și departe de ea în același timp. Ar fi fost interesați de existența ei, dar nu s-ar fi apropiat chiar atât de mult încât să ajungă la sinucidere curată. 

Zâmbetul însă începuse să-i dispară și pielea să i se facă de găină în clipa în care s-a apropia de clădirea lui Burton. Adevărul era că planul ei de a intra nu era foarte bine pus la punct. Și acum, l-a uitat chiar complet din vina emoțiilor. Dar trebuia să și-l aducă aminte.

- Sato, e rândul tău să-ți faci magia. Îi spuse japonezului prin cască. 

- În trei secunde sunt gata. Încep numărătoarea.

Băiatul începuse să numere descrescător de la trei la zero. 

- Alarma din aripa vestică s-a activat. Gărzile trebuie să plece chiar... acum. 

Și exact așa cum spusese, i-a văzut pe cei doi bărbați care stăteau în fața unei uși cum se duc în fugă spre aripa vestică. Ea se afla în aripa estică a clădirii.

- Din clipa asta ai la dispoziție zece minute, nimic mai mult, să ajungi la calculatorul de care avem nevoie. Ai reținut?

- Da.

- Atunci fugi, Hope. Fugi și ai grijă. Eu te voi îndruma. Casca are senzor de urmărire. 

În clipa următoare, Hope se împinse cu putere printre restul oamenilor. După cincisprezece metrii ajunse în fața intrării. Pentru a deschise ușa, avea nevoie de cod. În doi ani de zile l-a învățat pe de rost, așa că a apăsat butoanele și ușa s-a deschis. 

- Nu-i pot ține foarte mult, Hope. Trebuie să alergi. Se vor prinde imediat că cineva le-a intrat în rețea și dacă nu vrei să afle unde este reședința lui Damon, ar trebui să te grăbești. Imediat ce îmi dau seama că ne vor afla locația, mă voi deconecta.