Atracție Necondiționată . Răzbunare / Vol. II

Nenorocito!

Stătea deasupra ei cu brațele încordate la maximum. Arterele mușchilor îi deveniseră deja proeminente din vina încordării iar firele de păr ce-i crescuseră recent atârnau pe fruntea transpirată. Nu avea habar de cât timp stătuse așa. Deasupra fetei ce își aștepta sentința cu ochii închiși și cu lacrimile udând salteaua.

În tăcerea sumbră a camerei se auzea doar respirația nervoasă a lui Damon ce parcă scotea flăcări pe nas și micile suspine înfundate ale lui Hope. Poate că stătuse deasupra fetei goale de câteva secunde, sau ore, sau luni. Nu-i mai păsa. Pur și simplu uitase de timp. Încerca să își spună însă că nu este adevărat.

- Nenorocito...

Vorbi el într-un sfârșit cu ochii închiși și strânși. Îl durea sufletul să-i spună astfel. Hope tresări și deschise ochii împăienjeniți, privindu-l pe Damon îndurerată. El își ascundea albastrul ochilor de pleoape.

- Damon, nu spune asta... Imploră cu scâncete în glas.

- De cât timp? Întrebă printre dinți iar ea răspunse tremurând de spaimă.

- Din seara aceea. La motel.

- Nu pot să cred!

Deschise ochii și o ucise din priviri.

- Îți dai seama cum a ieșit asta? Realizezi în ce postură mă pui?

Dar și ea se înfurie. Îi spusese că-l iubește. Bine! El s-a înfuriat. Din nou, bine! Dar să o considere vinovată de sentimentele acumulate? Asta depășea orice altceva.

- Crezi că eu am vrut? Crezi că nu am încercat să te urăsc? Țipa și își zbuciuma trupul spre eliberare precum o bezmetică. Am devenit un monstru din vina ta. M-ai distrus, nenorocitule.

Începu să dea cu pumnii în pieptul lui. Tot ea era vinovată? Tot ea ieșea din porcăria asta ca și țap ispășitor? Pentru că dorea să fie iubită? De aceea suferea atât de mult? Doar pentru că a vrut și ea să știe cum este blestemata aia de iubire?

O lăsă să se descarce. Avea nevoie de asta. Dar continuă să-l lovească, până ce chiar și Damon se saturase.

- Ajunge Hope! Vorbi pe un ton neutru. Dar era conștient că în interiorul său numai calm sau indiferent nu era.

- Ajunge? Doar atât reușești să-mi spui? Lașule, blestemat să fi.

- Am zis că ajunge!

Ridică bărbatul vocea. O prinse de brațe și i le mută de-o parte și de alta a capului. Însă acea sălbatică își zdruncina într-una corpul, suspinând.

- Oprește-te și privește-mă în ochi!

Și își ridică ochii spre el. Iar Damon o privi, însă nu cum făcuse de atâtea ori. Era frumoasă. Mereu fusese. La naiba, văzuse cât de frumoasă este din totdeauna. Și îi spusese și ei asta.

- Te-ai potolit?

- Ce-i? Râse fata trist. Acum mă vei blestema, mă vei înjura? Fă-o Damon. Ți-am spus. Nu mai am nimic.

Urmă o pauză, după care continuă.

- La dracu idiotule. Te-am blestemat, am plâns, am ucis la nervi pentru că nu am reușit să mi te scot din minte. Nu reușeam să uit faptul că tu ai fost singurul care a aflat identitatea mea și a acceptat asta. Nu am uitat că ai fost singurul bărbat care m-a atins, primul care m-a sărutat vreodată.

- Hope. Eu...

Dar ea nu băgă de seamă. Ci vorbi din nou printre suspine.

- Nu am uitat că din vina ta, ideea de a pleca altundeva devenise defapt ca o sentința la moarte. Și nici nu am reușit să uit de golul din stomac pe care l-am simțit când m-ai sărutat în Idil și mama măsii de treabă că nu am reușit să uit cât de bine m-am simțit când m-ai luat în brațe în seara de la motel și m-ai scăpat de coșmarurile alea nenorocite.