Consecințele secretului

2.7K 120 20
                                    


Cine vrea dedicație?

De un timp, Hope tot stătea în brațele lui Damon, încă goală, în timp ce el o strângea cu putere de parcă ar fi dorit să o protejeze. Nu puteau să se bucure cum trebuia, evident. Dar nici să plângă. Din același motiv. Pentru că în aceeași măsură în care și-au dorit să aibă un copil, în aceeași măsură nici nu și-au dorit.

Hope se află între picioarele lui, ambii într-o poziție turcească în pat, și doar stătea cu ochii închiși, sprijinindu-se de spatele lui Damon. El o cuprinde cu ambele brațe, masând-o ușor. Între timp, îi simte pielea făcându-i-se de găină.

- Haide! Îmbracă-te! Ai început să tremuri.

- Îhm... îngână la un moment dat. Se ridică din pat și merse spre dulap. Se îmbrăcă lejer. Nu prea avea ce face azi. I-ai dat stick-ul lui Sato?

- Da. De dimineață m-am trezit cu el în fața ușii. 

- În regulă. Ți-a spus când va termina cu el?

- În seara asta trebuie să fie gata. Trebuie doar să așteptăm următoarea cursă. 

Prin urmare, nu putea face nimic în zilele astea. Un gând îi trecu prin minte.

- Mai știi schița pe care ți-am făcut-o?

- Cum aș putea uita? Rânji el. 

- Aș vrea să o pun într-o ramă. 

- Sigur iubito. Azi mă voi duce să dau comanda.

- Mai bine nu.

Negația ei îl făcu să se încrunte.

- De ce nu?

- Cât de mare să fie orașul ăsta, lumea e mică. Mai bine merg eu să dau comanda. În plus, îmi doresc să-ți înrămez eu tabloul. 

- Ești paranoică, iubito. 

Hope îi răspunse în timp ce trăgea pe ea un pulover albastru:

- Paranoică, nu. Sunt doar precaută. 

Se întoarse spre el. Era îmbrăcată într-o pereche de blugi și un maiou la fel de albastru precum puloverul. I-l cumpărase mătușa ei într-o iarnă. Nici nu mai ține minte când. Dar îl primise cadou. Puloverul nu avea helancă dar, deși avea mâneci groase, ușorul decolteu descoperea umerii acoperiți de sutienul negru și bretelele maioului. Merse spre Damon și se așeză lângă el în pat.

- Ce vom face azi.

Un gând îi trecu prin minte lui Damon, urmat de un rânjet. Hope se lumină când îl văzu și scoase un țipăt amuzat când palmele lui s-au așezat pe șoldurile sale, răsturnând-o pe satinul răcoros al lenjeriei de pat. Își aruncă buzele pe gâtul ei și supse ușor. Hope scânci.

- Nenorocitu-le. O să mă însemnezi toată... Vei plăti!

Țipă, în timp ce râdea în hohote.

- Da? Voi plăti? Cum? se apucă să o gâdile pe abdomen, timp în care Hope se zvârcolea prin pat de râs. Așa o să mă pedepsești? o gâdilă și mai tare. Sau așa?

- Oprește-te! Gata... Mă, mă predau!

Erau ca doi adolescenți. Și, ca de fiecare dată, se părea că recuperau toate momentele netrăite pe atunci. Bune, rele, le trăiau împreună. Învățau împreună din ele. Oprindu-se din gâdilat, fața lui ajunse la nivelul feței ei, cu un zâmbet de milioane pe buze. Același zâmbet care-i încadra fața și lui Hope. Pieptul i se ridica precipitat, încercând să acumuleze cât mai mult aer. Își dădu capul pe spate, râzând cu putere. Palmele ei ședeau pe umerii lui. Zâmbetul pierea ușor, însă nu și strălucirea puternică a ochilor ei.

Atracție Necondiționată . Răzbunare / Vol. IIUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum