Sweet and Dangerous | H.S. | ✔

Capitolul 3

Ca de obicei, părinţii ei nu erau acasă. Nu a privit înapoi când a închis uşa, nici măcar o privire mică pe geam când a încuiat-o. Însă inima îi bătea agitată în piept, ceva se întâmpla cu ea. Îşi puse mâinile pe obraji; erau calzi, mai calzi decât palmele ei. Privea scările şi gândindu-se la privirea ce o avea Harry înainte, şi-a dat seama că o privea în acelaşi fel şi la prima ieşire în parc. ,,Eşti frumoasă'’ … Încă îşi putea aminti exact cuvintele lui. Îşi putea aminti chiar şi felul în care a spus-o; cald..visător..atât de dulce…

Inima a început să-i bată tot mai tare şi pentru un minut, nu ştia ce face. S-a întors la fereastră şi dând puţin perdeaua pentru a privi afară, l-a zărit pe Harry stând încă pe alee, cu mâinile în buzunar, privind casa. A lăsat rapid perdeaua când el şi-a mişcat mâna pentru a şi-o îndesa în păr, dându-l pe spate.

Ce se întâmpla? Ceva îi sparge pieptul, bate atât de tare.. Traversând holul până la bucătărie, şi-a udat repede faţa şi s-a pus pe scaun. A privit întreaga încăpere încercând să se liniştească. Poate îi era foame, dar nu, nu simţea asta. Încercând să caute ceva ce i-ar putea distrage atenţia, a urcat în camera ei aprinzând becul. S-a uitat pe rafturile bibliotecii ce acoperea jumătatea unui perete şi a ales o carte. Codul lui Da Vinci. Din nou. Cred că a citit cartea asta de atâtea ori încât ar putea spune ce se întâmplă la capitolul x, însă sentimentele nu s-au schimbat niciodată. Avea chiar şi un semn de carte; jumătatea feţei unui tigru bengalez într-un capăt iar în cealaltă jumătatea feţei unui tigru alb.

Avea o mulţime de semne de carte, dar ăsta era preferatul ei. Tigrul i se părea fantastic, ceva incredibil. Îl iubea, chiar dacă nu îi atinse niciodată, ceva o făcea să îl iubească. Era o fiinţă uimitoare pentru ea. Avea chiar şi o carte despre el. Era aşezată pe raftul al treilea, la mijlocul lui. De acolo avea şi semnul.

Aşezându-se pe fotoliul moale în formă de minge de lângă uşa de la balcon, citise aproape de ora zece şi jumătate. Încă nu îi era foame, dar s-a hotărât să se oprească. A luat o gură mare de aer şi a lăsat cartea pe jos. Şi-a privit camera: destul de mare, de un galben pal, cu biroul pe colţ, patul în faţa ei lângă peretele cu uşa, dulapul lipit de bibliotecă, panoul de plută stând gol acum atârnând şi el pe peretele cu uşa..nici nu mai ştie ce a pus pe el sau unde a ascuns tot ce era acolo..

A oftat şi s-a ridicat trăgând draperiile, dar s-a oprit. Era întuneric afară şi totuşi era sigură că vede şi ceva mai închis. Camera lui Hope avea vedere spre curtea din spate, micuţa cu câteva rânduri de flori, nişte copaci şi o pădurice chiar în spate. Umbra s-a mişcat când ea a deschis uşa balconului, pierzându-se în cele ale copacilor. A privit în direcţia lor ţinându-şi mâinile pe balustradă.

- Hei?...E cineva? a rostit la fel de sigură că nu va răspunde nimeni

Dacă cineva se ascunde, cu siguranţă nu o să scoată vreun cuvânt. Rămânând încă puţin şi privind locul liniştit, a mai scăpat un oftat fixându-şi ochii pe luna argintie. Înainte să intre, a auzit un pâsâit slab.

- Pss..Hope..

Vocea era cunoscută şi s-a întors imediat. Umbra a ieşit de după copaci şi s-a apropiat încet de casă, lumina camerei lui Hope descoperindu-i corpul şi mai apoi chipul. Creţul acela zâmbăreţ..chiar şi acum afişa un zâmbet slab, băgându-şi mâinile în buzunarele pantalonilor.

- Părinţii tăi sunt acasă? a întrebat el

- Harry, pentru numele Domnului, ce faci aici?! Cum.. de ce?..

Hope era atât de uimită. Ce căuta Harry în curtea ei din spate? Băiatul ăsta e nebun? S-a apropiat până a ajuns aproape dedesubtul balconului.

- Haide Rapunzel, lasă-ţi părul în jos! a spus mărindu-şi zâmbetul şi ridicând o mână

Hope nu ştia exact ce să răspundă. L-a privit câteva secunde înainte de a spune ceva.

- Eu nu am părul atât de lung. Nu poţi să urci aici.

- De ce nu? Părinţi tăi sunt acasă?

- Nu. Dar nu poţi. De ce ai urca?

- Ca să stau cu tine, cu acelaşi zâmbet el continuă să o uimească

-.. nu Harry…eu…trebuie să mergi –

- Ce citeai? el a întrerupt-o

- Em..Codul lui Da Vinci. Ai stat aici –

- Zece minute. Puţin. Lasă-mă să stau cu tine, a întrerupt-o el din nou