Iarăși tu? (Colaborare)

Capitolul 18

          Natalie termină de așezat mormanul de hanorace ale lui Andrew înapoi în dressingul din dormitorul lor. Femeia e îmbrăcată într-o pereche de blugi mulați, negri și o cămașă nu prea sofisticată. Balerinii din picioare o fac să se simtă confortabil, în vreme ce părul și l-a strâns într-o împletitură spic.

          Andrew intră fără să ezite în încăpere, fixându-și privirea pe silueta iubitei sale. Rămâne un timp tăcut, rezemându-și corpul masiv, acoperit de o cămașă albă și o pereche de blugi la fel de negri ca ai Nataliei. Nu spune nimic, mulțumindu-se doar să își admire frumoasa iubită.

          Femeia tresări slab când își întoarse fața spre el și îl surprinse acolo.

          Andrew zâmbi.

—Te-am speriat?

          Nu era nicio urmă de ironie sau batjocură în glasul său. Poate puțină îngrijorare față de ființa din fața sa.

          Natalie se blochează un moment, rămânând cu mâinile poziționate asupra ușilor maronii ale dulapului. Își lasă mâinile subțiri să alunece lent pe lângă corp când își vede iubitul apropindu-se de ea.

          Andrew își arcuiește buzele într-un zâmbet, etalându-și cele două gropițe din obraji.

—Puțin, îngâimă Natalie slab. Fața îi este cuprinsă de două palme mari, iar obrajii se lasă pradă unei mângâieri fine.

          Albastrul ochiilor lui Andrew o pironează pe șatenă, amețind-o și făcând-o să se simtă pierdută, rătăcită în ei.

          Bărbatul îi sărută într-un mod delicat buzele, având parcă grijă să nu o rănească.

          Se desprinde de buzele sale, dar tot rămâne deasupra lor, lăsându-le pradă respirației sale fierbinți. Șatena se înfioară ușor și înghite în sec. Încearcă să își privească iubitul în ochi, dar tot ce reușește este să își lipească și mai mult chipul de palmele lui.

—Îmi pare rău, nu am vrut să te sperii.

          Femeia rămâne un timp în dubiu, neștiind ce ar trebui să facă. Nu știe ce anume ar trebui să facă, cum ar trebui să reacționeze. Andrew nu a speriat-o atât de tare și în plus nu a făcut-o în mod intenționat, deci nu ar avea de ce să fie supărată pe el.

          Dacă a văzut că Natalie nu reacționează în niciun fel în urma cuvintelor lui, Andrew trage adânc aer în piept, apoi continuă:

—Știu că ești mai sensibilă când vine vorba de sperieturi.

—Nu e nimic, Andrew, femeia încearcă să îl liniștească. Nu m-ai speriat atât de rău și în plus, nu ai făcut-o în mod voit.

          Zâmbește pentru a-l asigura că totul este în regulă.

—Haide, continuă tot ea. Vom întârzia la cina părinților mei, iar dacă vrei să scapi de morala tatălui meu, ar fi mai bine să mergem.

          Câteva minute mai târziu, cei doi se aflau îmbarcați în Jeep-ul lui Andrew. Bărbatul este foarte îndrăgostit de propria mașină și nu ar schimba-o pentru nimic în lume. Drumul până la casa părinților Nataliei nu este nici prea scurt, dar nici prea lung. Aproximativ cincizeci de kilometri.

          Poarta le este larg deschisă, așa că Andrew intră cu mașina în curtea reședinței Waren.

          Natalie este prima ce coboară din autoturism. Încântată, aruncă priviri curioase în fiecare colț al curții, încercând să memoreze și cel mai mic detaliu pe care îl omisese data trecută când au fost aici. Înafara faptului că gazonul era mult mai aranjat, iarba fiind întreținută de către tatăl ei, nimic nu era nou. Aceiași pitici din porțelan sunt așezați lângă ușa ce duce spre intrarea în casă, neoanele nelipsite dintre florile așezate de o parte și de alta a scurte alei până la casă sunt aprinse ca de obicei.