Atracție Necondiționată . Răzbunare / Vol. II

Îmbrățișând moartea

Hope oftă și ea din răsputeri.

- Nu mai pot da înapoi de doi ani încoace. 

Tăcură cu toții un timp. Toți se priveau fără a mai spune nimic altceva. Se priveau resemnați. Spășiți.

- Și toate astea pentru un amărât de telefon. Mormăi tânăra cu gura în bărbie și cu capul plecat.

- Exact. Toate astea pentru un telefon care ne poate scăpa de tot ceea ce înseamnă Demonica. Hope se uită din nou la el. Dar îi dădea dreptate. Cu câteva săptămâni în urmă, ceea ce avea loc acum, între cei trei, părea numai un simplu vis care nu avea să se transforme vreodată în realitate. Acum, acum că erau atât de aproape, parcă nu-i venea a crede. Părea un basm.

- Deci, când plecăm?

- Parcă aveai probleme cu poliția din State.

- Și încă am. Asta nu înseamnă că nu mă pot duce acolo fără să fiu observat.

- Cred că cel mai bine ar fi să plecăm mâine după-amiază. Acum, avem nevoie de odihnă.

Hope îl privi încruntată pe Damon. 

- Nu. Vom pleca acum. Cred că în New York e unu după-masa. Nu am de gând să aștept atât. Nici nu voi putea închide o geană.

Damon se uită la ea nostalgic. Nu dorea să plece. La naiba, nu dorea să mai plece de acolo vreodată. Voia să se încuie cu ea în apartamentul hotelului și să o așeze pe pat și să o sărute din cap până-n picioare. Și Hope își dorea asta, dar nu se putea. Așa că au plecat. Triști, cu extazul încă licărind de pe urma serii trecute în ochii lor ca o luminiță slabă.

Drumul spre aeroport a fost tăcut. Prin urmare, Hope și-a deschis telefonul. Bombardată cu mesaje și apeluri de la familia sa, și-a sunat mama, care îi răspunse imediat.

- Hope? Unde ești?

- În drum spre țară?

- Ai plecat din nou? Singură?

Dar de data asta a decis să nu-și mai mintă mama. 

- Sunt cu Damon, nu sunt singură. Am decis că am avea nevoie de o vacanță împreună. Ne întoarcem în curând.

Urmă o pauză. Un oftat. Apoi vocea s-a auzit din nou.

- Ce-ai zice de o cină în familie? E invitat și Damon.

- Nu știu... Vorbi nesigură. Nu știa prea bine dacă Damon dorea să meargă cu ea la cină. Hope voia de mai mult timp. Să-și ia rămas bun.

- Întreabă-l. Ne-ar face cu adevărat plăcere să veniți. Te rugăm. 

Își luă telefonul de la ureche și acoperi difuzorul cu palma. Se aplecă spre Damon care conducea degajat.

- Mama întreabă dacă vrem să luăm cina în familie. Vrei să vii?

Spera să spună nu.

- Sigur, iubito. Dacă asta-ți dorești, nu am nici o problemă.

Oftă. Bineînțeles că a spus da. Fix acum. Își puse din nou telefonul la ureche.

- Vom ajunge la opt. E bine așa?

- Vă așteptăm.

- Cine mai vine?

- Doar noi, scumpo. Nu mai vine nimeni.

Iar scurta conversație se închise. Hope nu prea avea ce să discute cu mama ei. Nu ma discutau de mult timp. De ce ar face-o acum?