EXODHYUS

Capitolul cinci

                 

9 octombrie, ora 6:02; Portland, Oregon, USA.

Dupa zece ore de mers cu masina, inteleg cum se simte sa fii paralizat. Imi masez gatul cu mainile, dezmortindu-l cat de cat. Arunc o privire in jur: tata conduce linistit, mama se uita peste o harta, iar afara... Afara vad campii intinse, munti si, undeva in indepartare, o adunatura de luminite mici ce palpaie in lumina vaga de dimineata. Orasul Portland.

- Buna dimineata, sleepyhead, imi spune tata, fixand oglinda retrovizoare spre mine.

- Nu atat de buna, zic si imi intind mainile.

- Mai rezista inca putin, aproape am ajuns, imi spune si-si axeaza privirea inapoi spre drum.

N-am mai iesit din statul California pana acum. Am fost crescuta in acelasi mediu timp de saptesprezece ani si se simte bine sa evadezi din acel loc imbacsit si vechi. Bunica Venus traia in Portland, impreuna cu cel de-al doilea sot, Felix. Primul ei sot, adica tatal tatalui meu, a murit de cancer osos.

Am mai condus timp de aproximativ treizeci de minute. Cand motorul s-a oprit, am tasnit ca arsa din autovehicul, fortandu-mi muschii amortiti sa se miste. Soarele, impresionant de puternic la ora asta, m-a lovit cu putere, iar aerul racoros de toamna imi pisca mainile dezgolite. Imi pun mana la frunte pe post de prelata si arunc o privire in jur. Raman intepenita, in timp ce absorb puritatea oferita de locul in care ma aflam. Suntem la o cabana, situata la poalele unui munte, inconjurati pe partea dreapta de o padure, iar pe partea stanga de panorama orasului Portland. Iarba e aspra si partial uscata, anotimpul prezent punandu-si amprenta. Inspir aerul curat si ma intorc catre parintii mei, care si ei admira locul.

- Frumos, nu-i asa? ne intreaba tata, simtind o urma de tristete in glasul sau.

- Unde suntem? intreb, cu toate ca nu-mi pasa atat de mult.

- Inainte sa moara, Felix i-a dat bunicii cabana asta. Nimeni nu stie de ea pentru ca nu este inregistrata in baza de date a statului. De aia am venit aici, pentru ca suntem in siguranta.

Tatal meu mereu l-a dispretuit pe Felix. Nimeni si nimic nu-i putea umple golul lasat de pierderea tatalui sau si oricine incerca sa se apropie de el era refuzat si alungat. Cu timpul, rana s-a cicatrizat si si-a gasit linistea prin noi, dar Venus l-a iubit si, privind circumstantele, i-a incredintat locul asta. Ii suntem recunoscatori.

Am multe intrebari pe care le voi catapulta asupra parintilor mei in legatura cu scena de aseara, dar decid sa nu ma grabesc si sa profit de momentele de liniste pe care inca le mai am. Ma indrept spre portbagaj, cand un sunet infundat imi distrage atentia. Ma opresc si incerc sa-mi dau seama ce se aude, dar nu ajut si-mi las picioarele sa ma conduca catre acel sunet. Incep sa alerg, ignorand strigatele parintilor mei. Fac o curba la dreapta si...

- O, Dumnezeule! ma opresc si tot ce fac e sa stau si sa admir. O cascada!

- Oliv-..., striga mama spre mine, dar glasul ei se opreste brusc. Ajunge langa mine si se pune in fund pe jos, gafaind de la alergat. Ma asez langa ea, inchid ochii si ma incarc cu energia pozitiva din jur.

- E atat de frumos.

- Stiu.

E fascinant... Apa care se izbeste cu atata forta de stanci, o putere inegalabila, spuma impecabil de curata care formeaza clabuci mici ce stralucesc in lumina soarelui. Sunt atrasa de natura, dar simtind-o pe mama atat de aproape, subconstientul meu ma obliga sa-mi dau drumul la gura.

- De unde stiai de Tarth? cedez asupra presiunii si decid sa rup tacerea dintre noi.

- Te-am vazut in seara in care ai plecat de acasa, iar cand te-ai intors, aveai stropi de sange pe pantofi. Cand am vrut sa te intreb in dimineata urmatoare ce s-a intamplat, am primit un telefon de la Besk, care mi-a spus ca Jacob era mort. Totul avea sens si asteptam ca tu sa vii la noi si sa ne spui, dar nu mai aveam timp si a trebuit sa plecam.