Atracție Necondiționată . Răzbunare / Vol. II

Nenorocito!

Țipă la sfârșit, iar Damon închise strâns ochii. Nu știa. La naiba, că nu știa nimic din toate acelea. Dar Hope... Pur și simplu nu era bun pentru ființa asta minunată.

Și el simțise ghiara din stomac atunci când negrul făcea glume cu ea. Și Damon zâmbise când a aflat că o poate face să râdă, când a aflat că el este singurul care o poate face să râdă.

Printr-o mișcare de a cărei apariție Hope nu se așteptase, brațele lui Damon se strânseră în jurul abdomenului ei până ce o asfixiase. Și ea îl strânse apoi. Cu toate că încă își aștepta sentința la o moarte suferindă, cu inima distrusă.

- Ce vom face acum?

Dar nu-i răspunse întrebării. Pentru că nu știa ce să-i răspundă.

- Eu, când tu ai fost de acord să se întâmple totul cu mine... Eu nu am crezut că...

- Nici eu nu am vrut. Dar s-a întâmplat. Însă uneori mă gândesc... Dacă ar fi să dau timpul înapoi.

- Ce-ai face? Întrebă Damon cu glasul speriat. Căci cumva, în străfundurile sufletului său, era bucuros că există cineva care îl iubește.

- Nu cred că aș da timpul înapoi. Și nici nu cred că regret seara aceea de pe pistă, sau micul local din suburbie când m-ai văzut jucându-mă cu acel cuțit.

Expiră încet aer cald pe pielea goală și măslinie, făcând-o pe fată să se înfioare.

- Îi vom da noi de capăt iubito.

- E greu Damon. Să știu că eu te...

- Știu. Și pentru mine este greu.

- Ce anume? Pufni ea indignată.

- Nu știu Hope. Realizez doar că mi se încovoaie intestinele când te aud râzând. Și nici nu știi cât de mândru sunt știind că eu sunt cel ce te face să zâmbești. Nu vreun idiot care nu are habar cum să dea cu pumnul fără să-și luxeze articulațiile, sau vreun tocilar cu ochi de borcan care îndrugă mii și mii de statistici cu privire la viață și moarte.

Pieptul celei de sub el tresări într-un chicot mut. Unghiile mâinii sale drepte începură s-i maseze scalpul. Exact ca la el acasă. Iar Damon închise ochii cu fața așezată pe pieptul ei, sărutându-i uneori pielea și strângând-o în brațe.

- Nu pot să cred unde a ajuns totul.

- Știu iubito.

- Nu s-a întâmplat pentru că așa am vrut eu. Doar, s-a întâmplat.

Oftă ea.

- Mai știi când ți-am spus cum am intrat în Idil pentru prima oară în baia ta?

- Da. Ziceai că nu te mai poți abține să ști că eu sunt în duș și...

- Nu. Am ciocănit la ușa apartamentului, dar nu a răspuns nimeni. Când am intrat, am auzit apa curgând. M-am comportat ca un adolescent la pubertate, știu. Dar am intrat în baie fără sa mai aștept două minute de când am pășit în cameră. Mă rugam, sfinte, că nu mă mai rugasem de ani de zile, să te întorci. Voiam să te văd. Te priveam cum te spălai și cum îți atingeai pielea.

- Cred că fusese seara în care chiar mă simțeam împăcată. Apoi s-a auzit ceva. Precis fusese momentul când ai părăsit baia. Și totul înghețase. Vreau să spun, era cald, aburii chiar mă sufocau. Dar ceva înghețase.

- Se pare că totuși nu ne cunoaștem chiar atât de bine.

- Nu. Nu o facem. Dar chiar te detestam la început. Erai mult prea înalt. Și ochii tăi, la naiba că erau atât de albaștrii.