Fugara pe un alt continent

5.6K 203 27
                                    

Am terminat insfarsit noul capitol! Vreau sa imi cer din nou scuze, stiu ca am tot promis ca il pun, dar nu am mai reusit. Am avut o saptamana extrem de aglomerata, dar sper ca nu voi mai avea si ca voi reusi sa postez cat mai repede.

Lectura placuta!

**************************************************************

Am condus in nestire pana in zori de zi. Cifrele negre ale ceasului incorporat masinii 'imprumutate", indicau ora 7:56 dimineata. Grozav, conduceam de 6 ore.

Nu mi-a luat mult sa-mi dau seama ca nu ma aflam in Anglia, nici macar in Europa. Norocoasa de mine se afla peste ocean, in America de Nord, gonind prin niste orasele singuratice ale statului Louisiana.(Am aflat asta de pe o pancarta).

Ce puteam cere mai mult, decat sa ma aflu intr-o tara straina, la mii de kilometri de casa, fara o singura persoana pe care sa o cunosc. Ce distractiv.

Desi nu aveam idee unde exact merg, stiam ca nu ma puteam opri. Stiam ca ei pot fi pe urmele mele, pandindu-mi fiecare miscare ca niste pradatori. Trebuia sa ajung la siguranta, la un adapost, desi nu stiam ce putea reprezenta termenul de adapost pentru mine, in asemenea momente. 

Eram, teoretic vorbind, singura pe lume. Nu cunosteam nicio ruda de sange, e posibil sa nici nu am vreuna in viata si nu aveam niciun prieten la care sa pot apela. Oricum, nu ar fi putut face multe, avand in vedere ca nici macar nu ne aflam pe acelasi continent.

Singura varianta ramasa, erau partintii mei. Parintii mei adoptivi. Acum, daca ma gandeam mai bine, totul avea sens....lipsa pozelor de la nasterea mea, putinele asemanari fizice dintre noi, totul se lega.

Desi m-au ranit prin faptul ca nu mi-au recunoscut adevarul, nu eram suparata pe ei. Deloc. Probabil au crezut ca in acest fel este mai bine, doreau sa ma ocroteasca de lumea mare si nemiloasa. Nu au fost obligati sa imi ofere un acoperis deasupra capului, hrana, haine curate si tot ce aveam nevoie, dar totusi, iata ca au facut-o. Si pentru asta, le voi ramane recunoscatoare pe veci, indiferent de legaturile de sange inexistente dintre noi. 

Pe parcursul intregului drum, fara sa vreau, mintea mea zbura cu gandul la parintii mei. Parintii mei biologici. Cei care m-au abandonat cand eram mica, s-au descotorosit pe veci de mine,  fara vreun motiv aparent. M-au displacut intr-un asemenea mod, incat au ajuns sa ma abandoneze in alta dimensiune. Stiam ca daca ii voi intalni vreodata, nu le voi arata nici o farama de respect. Nu meritau, erau niste nimicuri in comparatie cu parintii care m-au crescut. Nu mi-au oferit nici o sansa la iubire, m-au renegat din momentul in care m-am nascut, fara macar sa ma cunoasca. Eram doar un bebelas, pentru Dumnezeu.

Am dat drumul la radio, ca sa intrerup vocile care tipau la unison in capul meu. Vocea linistitoare a Barbarei Streisand plutea din difuzoarele masinii. 

Am oftat adanc. Viziunea imi devenea din ce in ce mai incetosata, pupilele fiindu-mi grele, iar cascatul avea loc din minut in minut. Era clar, aveam nevoie de o pauza. Ideea unui somn scurt nu suna asa de rau. 

In acel moment, ca prin magie, in dreapta soselei am putut distinge conturul unui mic centru comercial, cu randuri de magazine alineata in strada. 

Mi-am dat o palma mentala, cand am realizat ca am folosit cuvantul ''magie'', care ma ducea cu gandul la alt termen. Vrajitor. 

Desi cu o seara inainte, am avut o incredere oarba in cele spuse de Nina, putand sa jur cu mana pe Biblie ca era adevarat, iata ca acum aveam serioase indoieli. La lumina clara a zilei, totul suna parca prea S.F. Te rog, parinte vrajitor, eu fiinta unica, pur sange? Pana nu obtin dovezi serioase, imi pastrez indoielile. E nevoie de mai mult decat vorbe pentru a ma convinge. Daca chiar era adevarat, aveam nevoie ca regina sa imi demonstreze, iar daca nu, sa o demasc in propriul joc. A doua varianta, era sa astept pana la ziua mea, sa vad daca schimbarile vor avea loc.

Dragoste IntunecataWhere stories live. Discover now