Amintiri (NaruHina)

1. Nu m-aţi uitat!

-Îmi va fi așa dor de tine... Nu pot să cred ca pleci.
-O să mă întorc imediat ce termin studiile. O să treacă repede timpul, o să vedeți!

Atât am vorbit cu ei înainte să mă îndepărtez cu pași ușori și cu lacrimi în ochi, după multe îmbrățișări si săruturi scurte pe obraz, care nu emanau decât tristețe. Ne-am spus la revedere printre puținele suspine ușoare ce se mai auzeau... Plecam... Pentru o perioadă pe care nici eu nu o știam. Le-am promis că o sa ținem legătura, însă timpul a făcut ca dupa doi ani să nu mai știm nimic unii de alții. În acei doi ani aflasem că Neji si Tenten formau un cuplu foarte frumos, Sakura încă îl ignora pe Sasuke din cauza unei prostii pe care nici eu nu am înțeles-o... Certuri de copii, iar Naruto... eh... de el nu știam mai nimic... De fiecare dată când îmi povesteau despre viețile lor, indiferent cu cine vorbeam, când începeau să-mi spună ceva despre el se opreau brusc terminând cu un simplu "Naruto e bine." Am înțeles că în anii de liceu eram fata ciudată si timidă cu ochii violet... M-am schimbat! Da, îl iubeam. Recunosc... îl iubeam atât de mult încât... încât nu i-am spus asta. Doamne ce idioată puteam sa fiu. El nu avea ochi decât pentru Sakura. Iar culmea, ea îmi era cea mai bună prietenă. Puteam să o urăsc pentru că în ochii lui ea era mult mai frumoasă decât mine? Nu! Nu aș fi putut face asta.
Au trecut cinci ani de când am vărsat acele lacrimi blestemate, în acel aeroport blestemat, nu pentru că plecam, ci pentru că toți erau acolo înafară de el. Îmi venea, și aici folosesc faimoasa expresie care nu scapă nimanui, să mă dau cu capul de pereți la propriu. De ce? Pentru că eram idioată, o puștoaică de 19 ani care plecă din orasul ei natal, și nu-şi vedea marea dragoste. Marea dragoste? Ce ciudat sună... Adevarul e că era marea mea dragoste... Să iubești o persoană atâta timp... apoi să crezi că l-ai uitat și defapt să nu fie asa. Avea acea sclipire ciudată in acei doi ochi albastri. Mă pierdeam în culoarea lor cum o barcă lăsată în mijlocul oceanului, se pierde printre valurile provocate de o furtună puternică. Acel zâmbet... o doamne acel zâmbet mă facea să pierd controlul asupra genunchilor mei ce se înmuiau brusc. Inima mea cânta un cântec puternic, ce nu avea ca versuri decat acel "tam-tam" provocat de acele bătăi repezi. Priveam pe geamul din stanga mea, observând în sfârșit, după cinci ani, orașul meu natal de la înălțime. Părea la fel cum l-am lăsat. Având în vedere că singura persoană care a reușit să dea de mine acum câteva zile, nu era altul decât vărul meu Neji, care era prea ocupat cu ale lui, știam ca nimeni nu mă va aștepta la aeroport.
O voce subțire, ce emana căldură s-a auzit, in timp ce anunța acea perioadă mica de timp care mă mai despărțea pe mine de sol.
Am aterizat cu bine. Pot spune perfect! S-au auzit aplauze, printre care si ale mele, care erau pentru pilotul nostru care ne-a adus în siguranță la destinație. Mi-am pus geanta pe umar pășind ușor spre ușa ce mă scotea din acel avion. Mi s-a urat o zi bună, iar eu la rândul meu am spus la revedere zâmbind. Am coborat scările. Priveam lumea in jurul meu entuziasmată. Cine știe de cât timp era plecată acea doamna ce stătea lângă mine pe scaun, strângând mereu la piept acel medalion... Chipul ei acum emana fericire. Am zâmbit privind-o cum îmbrățișează o fetiță ce părea sa aibă in jur de 16 ani. Să înțeleg că era fata ei. Nu am stat sa-mi pun in cap alt ceva. Am ales să cred lucrul ăsta si am pășit mai departe. După ceva timp mi-am recăpătat bagajele. Am ieșit din aeroport. Cum mă si gândeam... nimeni!
-Bun venit acasă, Hinata! mi-am urat singură si am înaintat. Am trecut strada ajungând pe cealaltă parte. Stăteam pe trotuar uitându-mă după un taxi. Nimic! Ce enervant! Am zis că mai bine o iau frumușel pe jos. Neji trebuia să fie acasă, știa că ajung azi și știa și ora. Cel puțin sper să-mi fi lăsat cheile undeva... Dacă nu, Hinata dragă, stai afară. Am chicotit ușor la propriile mele gânduri. Am început să merg pe jos. M-am uitat la ceas, observând că era deja 7:30, când privirea mi-a fost captată de acea mașină ce trecuse pe lângă mine. Am început să alerg după ea țipând in gura mare. S-a oprit! Am continuat să fug spre acel taxi. Șoferul era foarte in vârstă. Timpul își pusese mai mult decât trebuie amprenta pe chipul lui. Mă privea şi-mi zâmbi mecanic. Mi-a pus bagajele in portbagaj apoi s-a urcat pe locul șoferului, asta dupa ce mi-a deschis portiera din spate și m-a ajutat să intru. I-am spus unde trebuie să ajung, iar cu un scârţâit strident masina a înaintat cu viteză pe strazi. Era o seară destul de frumoasă, caldă. Eram pe la jumătatea lunii iunie. Cred că am adormit, sau așa ceva, deoarece am fost trezită brusc de un braț puternic.
-Domnișoară, am ajuns. Hei domnișoară?
-Da! am sărit ca arsă clipind des. Da.. mă scuzați. am plătit apoi am coborât din vehicul. Mi-am luat bagajele și am pășit lenes pe trotuar. Un căscat mi-a întrerupt gândurile. Am realizat că sunt in fața casei. Era la fel ca acum cinci ani când am lăsat-o. Oare Neji tot în acel loc mi-a lăsat cheile? M-am ridicat ușor pe vârfuri și am încercat să ating cu degetele o gaură, care nu știu de ce era acolo, însă era de când acea casă a fost ridicată.
-Voila! Am spus trăgând cheile de acolo si deschizând ușa. Am lasat bagajele pe hol strigând acel "Casă, dulce casă" și descălţându-mă de incomozii pantofi cu toc.
-E cineva? Alo? Eh se pare ca nu...
-Surpriză!!!
Eram in pragul ușii care ducea in sufragerie. Am simțit că pic jos. Toți, absolut toți erau acolo, ieșind fiecare din nu știu ce loc unde au fost ascunși cine știe cât timp.
Baloane agățate peste tot, confetii care încă mai erau prin aer, acel miros de șampanie provocat din acele 3 sticle desfăcute în același timp, cu un zgomot strident... Totul, pentru mine? Căutam cu privirea ceva, acel ceva, mai bine spus acel cineva care nu era nici acum, la întoarcerea mea acolo. Ochii mi s-au inundat de lacrimi. Nici eu nu știam daca de fericire sau tristețe.
-Bun venit acasa, surioară! mi-a spus Neji îmbrăţişându-mă strâns.
-Doamne ! Hinata, draga mea, cât te-ai schimbat! Vocea aia. O știam!
-Sakura! Am strigat fericită către fata cu acei ochi verzi ca de smarald, care erau înecați in acele lacrimi. Se pare că nu m-au uitat! Eram fericită!
Ne-am îmbrățișat strâns, ne-am sărutat pe obraz, ne-am îmbrățișat iar.
Am făcut asta cu toți. Toți erau acolo. Ino venise însoțită de un băiat. Era detsul de chipeș. Parul brunet tuns scurt si acei ochi negri misteriosi. Am aflat ca îl cheamă Sai. Se pare că se mutase in oraș la trei ani după plecarea mea. Doamne câte se schimbaseră!
Am băut din acea șampanie, m-am delectat cu acele delicatese, am dansat, am glumit. M-am distrat pe cinste. După o oră și ceva de petrecut am ieșit pe terasă din fața casei, cu un pahar de șampanie in mâna, nu știu al câtela era, știam doar că rezist la băutură. M-am rezemat ușor de gărduleţul alb, ce părea proaspăt vopsit. Priveam cerul. Razele lunii se jucau in părul meu violet, dându-i un aspect caraghios, ce avea la bază de la cea mai deschisă la cea mai închisă nuanță de mov. Ca sa vezi, norocul chiar mă lovise in cap in seara aia, ca să spun așa. Si știți de ce? Eh... Văzusem o stea căzătoare. Care era faza? Când vezi o stea căzătoare să-ţi pui o dorinta. Mi-am încercat norocul.
-Aș vrea să fi venit și tu, Naruto, la petrecerea asta... am spus eu încet.
-Hei am întârziat... A venit Hinata?
Ce-i asta? Ce dracu... Sunt eu, Hinata, omule, oricine ai fi tu. Ma uit in direcția de unde s-a auzit vocea aceea. Imi părea destul de cunoscută. Doi ochi albastri s-au ivit in fața mea, un păr blond in care lumina astrelor cădea cu atâta grație. O doamne. Îmi simt deja obrajii cum iau foc. Acel zâmbet, care îl afișează mereu. Mă sprijin cu mâna de gard ţinându-mă să nu cad.
-Naruto... am reusit sa scot printre buzele care îmi tremurau deja.
-Da. Păi am întârziat și... și... S-a oprit brusc. Doamne vrobeam cu el. Mă privea. Am observat cum ochii lui alunecară în jos, spre decolteul de la rochia mea de un gri ciudat. Apoi spre picioarele mele, care, da... erau goale. Cine a mai stat să se încalţe în agitaţia aia?
-Bună seara, Naruto...
-Doamne, Hinata, tu eşti? Am simţit ca nu mai am aer. Şi nu din cauză că mă strângea prea tare, ci din cauza gestului in sine. Mă îmbrăţişase!
-Doamne, cât te-ai schimbat! Esti foarte... s-a oprit brusc. Ezită. În cele din urmă a continuat : Ești foarte frumoasă! Ţi-a crescut părul. Mi-a mângâiat acea mare de cerneală violet ce-mi cădea liberă pe umeri si ajungea până la solduri. Mă privea în ochi. Mă simțeam aiurea. Eram desculță, foarte rosie la față , cu acel pahar de șampanie în mână care îmi tremura incontrolabil. O mâna încă ținea strâns lemnul alb din stanga mea, căutând acel colac de salvare pentru genunchii ce îmi tremurau.
-Mulțumesc! Am reusit să scuip ca un țipăt de disperare. Mă privea amuzat. Ce vedea așa de amuzant la mine? Rimelul mi se intinsese pe față din cauza lacrimilor? Rujul nu mai strălucea așa tare? Părul poate îmi statea in toate direcțiile... Sau râdea de obrajii mei roșii ca o lalea înflorită? Nici eu nu știam.
-Hinata, cât timp a trecut de când ai plecat? Pe aici numai de tine s-a vorbit. Mi-a fost dor de tine! I-a fost dor de mine?!
-Naruto, au trecut cinci ani buni, în care 3 nu am vorbit cu nimeni de aici...
-Cu mine nu ai vorbit niciodată. Defapt ce zic? Nu mă băgai în seamă nici în zilele din liceu. A inceput să râdă cu poftă.
-24?
24? Ce tot spunea acolo? L-am privit nedumerită...
-La ce te referi?
-Ai 24 nu? La ani mă refer. Adică aveai 19 când ai plecat. Mi-a zâmbit. Da. chiar aveam 24.
-Da. Anii trec, din păcate, si eu, ca oricine din lumea asta, îmbătrânesc. Am început să râd însă vocea lui serioasă m-a oprit.
-Nu arăți mai mult de 20. Tot ce e schimbat la tine este faptul că părul tău e mai lung, te-ai mai înălțat şi se pare că... s-a oprit, întorcând privirea si roşind ușor, apoi continuând privind în altă parte -Esti mai... dotată...
Am simțit cum iau foc, trecându-mi, din instinct, mâinile peste sâni, încercând să ma mă acopăr de parcă aș fi fost goală. Mă simțeam destul de aiurea să aud un astfel de compliment. Am schimbat repede subiectul.
-Și, cum o mai duci tu? Am spus încet privind fix lichidul ce se află in paharul din mâna mea.
-Păi... Nimic interesant despre mine.. şti... vroiam să-mi fac acea trupă de muzică... Am lăsat tot baltă.
-De ce? Am intrebat, observând că pe fața lui era o urmă de regret.
-Timpul nu ne-a permis, ca să spun așa. Mi-a zambit.
Am continuat conversația. Mi-a povestit "plictisitoarea", asa cum el o numeste, viata pe care a dus-o in acesti cinci ani. Îl ascultam cu atâta interes. Doamne, chiar eram acolo, cu el. Dorința chiar mi se îndeplinise.
-Ia uite cine a venit! Se aude vocea unui băiat înalt, brunet, cu niste ochi negri, care te făceau să îngheți. Blugii îi veneau bine, la fel si tricoul albastru ce avea imprimat un scris ciudat, ce se pare că nu era alt ceva decât o înjurătură cretină, dacă se putea înjuratura, ce consta în " Dau cu mă-ta de pământ" . Ce idioțenie!
-Sasuke, am promis doar că vin nu? Am întârziat doar, Scuzați-mă! spuse el începând să râdă. Era mult mai înalt decât ultima dată când l-am văzut, tricoul verde îi venea ca turnat pe bustul lui bine lucrat. Blugii închiși la culoare, îi scoteau în evidență picioarele lungi si puternice. Doamne cât de frumos era. M-am rușinat de propriile mele gânduri, si am spus lăsând capul în jos.
-Hai înăuntru. si am intrat în casă.
Petrecerea a continuat încă o mare bucată de timp. Eu pierdusem numărătoarea cu paharele de aclool, ajungând în cele din urmă să mi se facă rău. Cu puțină apă si lămâie a trecut tot. In jur de ora 4 dimineața, invitații, care îi pot numi foarte bine si organizatori, au plecat spre casele lor. Bine, aproape toți. Tenten a ramas să ne ajute la curățenie, iar Sakura, și ea, a rămas sa mai stăm la o bârfă, două. După ce casa a fost readusă la normal, am pășit in camera mea, urmată de prietena mea din copilărie. Părul ei roz, cândva purtat lung, acum și-l tunsese. Parcă asta ar fi fost motivul certurilor ei cu Sasuke. De când îi știu ei erau ca șoarecele și pisica. M-am trântit pe vechiul meu pat. Oh! La fel de confortabil ca înainte!
-L-am văzut când te-a îmbrățișat! a spart rozalia gheața.
-Da... Eh... Sentimentele mele pentru el s-au evaporat. A trecut atâta timp încât l-am uitat. Am dat din mână, făcând înțeles faptul că subiectul nu are rost. Oricum, el te place pe tine, mereu te-a plăcut! am continuat eu.
-Hinata! Ideea petrecerii a fost a lui! Nu mai avea răbdare să vi odată înapoi. Ne intreba mereu de ti...
Plânsul meu a oprit-o. M-a îmbrățișat ușor.
Am continuat să discutăm, evitând subiectul "Naruto". Se facuse deja vre-o șase dimineața, când în sfârșit simțisem cum genele mele se atrag, cele de jos cu cele de sus, reușind să adorm. Sakura, a dormit la mine, îmbrăcate amândouă. Rochia mea trebuia sa fie mai șifonată ca niciodată. M-am trezit ultima in ziua aia. Am coborât scările, trecându-mi mână prin părul ciufulit în disperată încercare al aranja puțin.
-'neaţa! am spus eu zâmbind. Neji citea ziarul la rubrica despre spor. M-am așezat la masă cu o cană de cafea caldă in mână. Tenten se pare că și ea dormise la noi. Stătea cu capul rezemat de umărul lui Neji. Părul ei șaten îl avea prins într-o coadă simplă la spate, iar câteva șuvițe îi mângâiau fața. Ochii ei căprui păreau obosiți. Nici nu mă miră, a rămas să ne ajute la curățenie, a ajutat și la organizarea petrecerii... Am aflat de la Neji, care nu-şi dezlipea ochii asemănători cu ai mei, din ziarul din fața sa, că Sakura plecase acum câteva minute. Mi-am băut cafeaua în liniște, apoi am turnat niște lapte peste cerealele din bolul verde de pe măsuță de gătit. Am mâncat leneș, apoi m-am reîntors în camera mea. După răcorosul duș de dimineață, viața se privește altfel. Mi-am luat din valiză un tricou larg și foarte lejer, o pereche de pantaloni scurți, iar părul mi l-am strâns într-un coc comod. Eram acasă, in camera mea... Am deschis dulapul, unde am început să îmi așez hainele. După ce am terminat cu asta, am pus trollerul pe dulap. Mi-am aranjat produsele mele de cosmetică pe masa de toaletă, mi-am scos laptopul și l-am pus pe birou, urmat de mi de foi pline de schițe și desene, și un set de creioane. M-am așezat pe pat, mulțumită că am terminat in sfârșit.
Ziua aia am petrecut-o mai mult in grădina din spate, înotând in piscina mare ce se afla acolo. Aveam un costum de baie negru cu mici modele verzi si rosi. Stăteam pe marginea piscinei, cu fața in sus, si țineam ochii închiși. Am auzit câțiva pași, n-am dat importanță crezând că e varul meu. Însă am tresărit brusc la auzul acelei voci.
-Ce faci aici? am țipat eu uimită.
-Bună și ție. A chicotit. Am uitat aseară să-ţi dau cadoul meu de bun venit acasă. Neji mi-a spus că te pot găsi aici. Si iată-mă!
Mă privea. Acei ochi... O doamne nu din nou. Iar m-am înroșit toată, iar incep să tremur! Aceleași gesturi! Mă urăsc!
-Ce cadou? Nimeni nu mi-a dat vr...
-Shh... Mi-a șoptit atingându-mi buzele cu un deget. Eu nu sunt nimeni, nu-i așa? A spus începând să râdă ușor.
Avea in mână un plic destul de mare.L-am luat și l-am deschis ușor. Înăuntru era o poza cu noi toți de la sfârșitul liceului pe care scria "Bun venit acasă!" , frumos înrămată. Mi-au dat lacrimile. Când a văzut asta mi-a mângâiat părul încă ud din cauza inotului.
-Mulțumesc mult! am spus printre lacrimile de bucurie. De ce plângeam nici eu nu știu... Poate pentru că ei nu mă uitaseră. Pentru că știam că o să am în inima lor o parte a mea.
-Sper să-ţi placă. Mi-a spus zâmbind.
-Este drăguț din partea ta! Am exclamat eu, iar obrajii mei capatau o nuanță rozalie.
-Eh... Fac si eu ce pot. Uite, am vorbit cu Sakura de dimineață.....
Nu mai auzeam nimic din ce-mi spunea. Eram sigură că îmi va trancani iar despre faptul că ea cine știe ce i-a zis. Doamne aveam 24 de ani si mă purtam ca o copilă de 16 ani care tocmai s-a îndrăgostit!
-Deci, ce zici? mi-a întrerupt el gândurile.
-Poftim? Da.. da.. minunat... De ce răspundem? Nici nu știam ce mi-a zis. De cât timp vorbea singur de nebun? O doamne ce m-a intrebat și eu am spus da?
-Minunat! Atunci ne vedem la 5 acolo, da?
-Acolo? Unde acolo?
-Eu vorbesc cu pereții? Mi-a spus uitându-se ciudat la mine. În vechiul parc, de lângă școală aia, sau fosta școală ce o fi ea.
-De ce "fostă" școală?
-Nu ști? Au găsit pe unu' cu droguri la el, doi dintre elevii unei case au murit din cauza unei supra doze... Mă înfiorau acele vorbe. Cum să ajungi să te droghezi? Da, bei, hai sa spunem mai si fumezi, dar droguri... Bieții copii.
-Și au închis școala? Ce legătură avea școala cu ei? Adică avea legătură dar... mă rog înțelegi tu!
-Poliția spune că unul dintre profesori i-a obligat pe elevii lui să incerce tâmpeniile alea. Oricum, stai calmă. Vor să dărâme acea clădire si să facă alt ceva în locul ei. Mai bine! Mi-a spus asta intr-un zâmbet. Deci trebuia să vin la ora cinci după masă în acel parc, de lângă acea fostă școală. O întâlnire?
-Eu trebuie să plec... Deci la cinci în parc. Pe atunci!
Îl privesc îndepărtându-se si făcându-mi cu mâna. Hei! Ce începuse să-mi spună despre Sakura? Eh... Cine știe. Aveam nevoie să mă pregătesc. Doamne, încă mă simțeam ca un copil mic proaspăt îndrăgostit! Însă eu știam sigur că nu-l mai iubesc! Cel putin așa credeam...Nu are rost să-mi bat capul cu asta acum. M-am îndreptat spre camera mea unde mi-am ales ce să port. M-am așezat pe pat, ținând laptopul în brațe, am deschis fereastra de Yahoo și am început să tastez a lene. Am adormit în următoarele 30 de minute, cu laptopul în brațe și muzica pornită.

Și uitați primul capitol scris de mine... Nu am experiență în ale scrisului, dar sper totuși să vă placă și povestea mea din miile de povești NaruHina
P.S. Sunt foarte multe cuvinte în capitolul ăsta 3354 + nota autorului, 3442.
Sper să vă placă! ♥♥♥
XOXO! ♥♥♥