"Thus, with a kiss I die."
~ William Shakespeare[1]
Fără moarte, nu există regenerarea necesară continuării ciclului vieţii. Moartea, sau putrezirea, este necesară vieţii; orice se naşte trebuie la un moment dat să putrezească, deoarece fără aceasta, nu s-ar mai genera noi fiinţe. Aşa cum lumina cheamă umbra şi tenebrele caută lumina, la fel şi Omul iubeşte ceea ce îi alterează existenţa. Alcoolicul va iubii mereu tăria băuturilor spirtoase, fumătorul – nicotina, violentul – furia, nebunul – uitarea, destrăbălatul – desfrânarea. Viciile au fost date omenirii doar pentru a-i ajuta să moară. Degeaba Omului îi este teamă de putrezire, de câte ori se gândeşte la ea, căci Omul îşi iubeşte moartea, fără să vrea, în fiecare din acţiunile sale care îl conduc spre propria şi necesara sa distrugere.
Părăsii această lume, cu un oftat prelung, ce adunase în el toată tristeţea unei existenţe dureroase dar în acelaşi timp trăda şi uşurarea eliberării din chingile acesteia. După o ultimă trădare a acestui vas slab şi muritor care-l ţinuse prizonier în tot acest timp, după această ultimă zvâcnire de a se agăţa cu disperare de ultima suflare, într-un sfârşit, sufletul i se eliberă.
Slobozit din încleştarea materială, Sufletul îşi recăpăta treptat din limpezimea cunoaşterii. Prea mult timp fusese prizonierul ceţei nebuniei!... În întunericul ce l-a cuprins, fiecare clipă era la fel de lungă ca un veac iar ani întregi, milenii, i-au trecut prin faţă, la fel de rapid ca fluturarea aripilor unei libelule, prea iute pentru a fi surprinsă de privirea limitată a unui om.
Însă această cunoaştere bruscă, care altădată l-ar fi cutremurat, acum nu-l marcă decât cu o slabă senzaţie de tristeţe. Tristeţe la conştientizarea faptului cât de zadarnic fusese totul. Dar şi această senzaţie pur umană, mai dăinuia doar pentru că încă mai zăbovea în planurile existenţei.
Întotdeauna au fost veacuri între noi!... gândi Sufletul în golul şi pustietatea rece a infinitului care îl înconjura asemenea unei îmbrăţişări dureroase, cenuşii şi apăsătoare.
În clipa realizării acestui fapt, pânza se destrămă şi Sufletul începu să i se înalţe fulgerător în veşnicie. Odată cu această nouă senzaţie uşurătoare de înălţare, îşi pierdu simţămintele de zădărnicie ce le avusese asupra vieţii sale stinse. Lăsase în urmă rămăşiţele vieţii materiale, în această ascensiune mai rapidă ca lumina, care-l fragmenta, reducându-l la stadiul unei particule pâlpâitoare. Aceste noi senzaţii nu-l înspăimântau dar nici nu-l bucurau, de parcă aceste trăiri umane, i s-ar fi şters complet din amintire, fără a lăsa nici o amprentă stăruitoare asupra esenţei sale.
Cât ţinu această înălţare, o secundă... sau câteva veacuri, nu ţinu cont. Conştiinţa îi era trează şi cuprinzătoare. Plutea în afara spaţiului şi a timpului. Stelele mureau şi se năşteau în jurul său, prăbuşindu-se în nori de praf gigantici, într-o explozie de culori şi lumini cum nu crezuse că avea să vadă vreodată. Giganticul spectacol ceresc ce se desfăşura în jurul său, îl făcea să fie şi mai conştient de cât de puţin cântărea el în vasta pictură a lumii.
În această uriaşă solitudine plină de lumină şi viaţă, Sufletul înţelegea totul şi se îndoia între regrete şi speranţe şi tânjea cu disperare să se contopească şi el în infinit, să redevină o altă particulă, din alte mii, în acest uriaş motor generator de viaţă.
Dar chiar în momentul în care conştiinţa sa era pe cale să i se frângă în două, un melanj de nume şi de chipuri îl ancorară de esenţa sa. Acest melanj diferit aparţinea unui singur spirit: jumătăţii sale primordiale, cea fără de care chiar şi viaţa însăşi ar fi imposibilă, la fel cum nu putea exista viaţă în vid, la fel nici EL nu-şi putea imagina existenţa fără EA. Tu eşti a ei şi ea e a ta! O chemare venită parcă de nicăieri.
Întotdeauna a fost dragostea! Doar dragostea contează. Nimic altceva. Restul, e doar praf şi pulbere! Praf şi pulbere...
Asemenea unei explozii, sufletul începu să i se prăbuşească în veşnicie, vertiginos, ca o cometă strălucitoare, ce pâlpâia ca o licărire de speranţă.
Sufletul se trezii azvârlit, aruncat dintr-o parte în alta, într-un torent vijelios, plin de alte milioane de particule, alte voci, sute de mii de dorinţe şi năzuinţe, o cacofonie asurzitoare ce ameninţa să-l piardă. Tentaţia chemării lor, de a se pierde în supa primordială, era copleşitoare. Sufletul simţea cum îşi pierde treptat din limpezimea cunoaşterii cu cât îşi continua descinderea în planurile existenţei. Timpul începea din nou să curgă în linie dreaptă. Luptându-se să răzbată împotriva Uitării, Sufletul se agăţă cu o gelozie disperată de ultimele frânturi ale amintirii şi se închise în sine, asemenea zidului unei cetăţi de nepătruns, în timp ce se lăsa purtat de curentul destinului spre fasciculul acela de lumină, ancora sa... ţelul său final.
Lumina îl cuprinse şi Sufletul se lăsă îmbăiat în aceasta. Deschise ochii.
___________________________________________________
[1]. - William Shakespeare , "Romeo și Julieta", engleză, trad. aprox. "Mor într-un sărut."
___________________________________________________
EDIT 1: Imaginea e luată de telescopul Hubble și reprezintă : Star Cluster NGC 2074 in the large Magellanic Cloud. :)
BINABASA MO ANG
ŞAPTE (hiatus)
Historical Fiction„ Niciodată nu a fost un timp în care eu sau tu să nu fi existat ... "
