ŞAPTE (hiatus)

1.7

Dupã o lunã, Khayre se întoarse triumfãtor în capitala sa în jilţul său de procesiune, purtat de sclavi vânjoşi, în urma pradei de rãzboi. Iman îl aştepta împreunã cu Hatshepsu şi fetiţa lor la intrarea palatului. 

El îşi îmbrăţişă fericit soţia.

- M-am întors victorios doar pentru tine, Iman!

- Mã bucur sã te vãd sãnãtos, domnul inimii mele.

- Ei, Hatshepsu, sunt curios dacă ai reuşit să stăpâneşti în lipsa mea mânuirea arcului!...

Mai târziu, cei doi erau în sala tronului, ambii fastuos îmbrãcaţi. Pãrul le era împletit în cozi groase şi lungi, iar bretonul le fusese tuns drept peste frunte şi purtau în chip de coroane, diademe fin lucrate din aur, a faraonului înfăţişându-l chiar pe Horus sub chip de şoim şi fiind împodobită cu pietre lapis, albastre, în timp ce a reginei era decorată cu mici rozete cu inserţii de carneol şi lapis. De diademă mai erau fixate şi două tije de aur de forma unor fâşii lungi ce coborau la nivelul părului şi care se mişcau o dată cu aceasta, scoţând un clinchet adorabil.

La mâini Khayre avea brãţãri late de aur, iar pe degete purta inele. La gât îi trona o mulţime de lanţuri grele de aur, unele încrustate cu pietre strãlucitoare, iar pe piept i se odihnea un şoim cu aripile deschise. Perizoma de in imaculat ce-i acoperea mijlocul, recompensa prin simplitatea ei fastul etalat la gât.

Iman purta o rochie lungã, subţire şi plisatã, în formã de tunicã, prinsă pe un umăr. La braţe avea brãţãri în formã de şarpe, iar la gât un colan gros, format dintr-o multitudine de mãrgele multicolore, degetele îi erau încărcate de inele strălucitoare şi în urechi avea cercei mari de aur.

Amândoi priveau la prada bogatã în bunuri şi sclavi adusã de marele comandant Senenmut, administratorul deşertului [67], de dincolo de Marele Deshret [68] , unde anexase un nou teritoriu Kemetului, printr-o victorie strălucită. La invitaţia lui Iman, Senenmut se pusese să detaileze expediţia pe care o întreprinsese. Senenmut era un brav şi credincios soldat, dar avea un stil destul de pompos de a povesti şi îi făcea o enormă plăcere să adauge chiar şi cele mai nesemnifi - cative detalii, iar Khayre îşi pierduse rapid concentrarea, plictisindu-se teribil, fiind atent doar pe jumătate şi prinzând sporadic, câte un cuvânt-două:

- ... şi atunci am hotărât cu toţii să ne reîntoarcem spre casă, cu caravanele noastre, luând drumul spre răsărit, gândind că astfel am putea deschide o nouă rută pentru comerţul nostru şi în acelaşi timp, ţineam cont de faptul că astfel puteam şi să corectăm greşelile de pe hărţi în privinţa deşertului şi a munţilor răsăriteni! Nu că m-aş declara un expert în astfel de situaţii... Cu cât înaintam cu atât fâşiile de pământ înverzit dispăreau iar deşertul cenuşiu începu să se lărgească în jurul nostru... începusem să ne gândim să abandonăm... faţa noastră răsări un şir calcaros, roşcat, care dansa ca într-un vis în mirajul arşiţei. Zeii fie slăviţi, ne bucuram că aveam să fim protejaţi de arşiţa nimicitoare! Când ne-am apropriat, turme de babuini cu cap de câine lătrară la noi, de pe stâncile ce înconjurau platoul pietros şi sterp... şi nici nu am apucat să ne dezmeticim bine, când ne-am trezit împresuraţi de sus, de pe stânci de locuitori ai muntelui... sălbatice arătări înarmate cu arcuri şi suliţe, destul de rudimentare doamnelor – nu vă temeţi! Bizare creaturi într-adevăr, îmbrăcate în veşminte de lână pestriţe şi piei de capră, purtând pe capete în chip de coifuri, tigve de babuin şi având îndrăzneala să ne spună nouă, falnicei divizii al Ibisului Albastru, să facem cale întoarsă că nu aveam ce călca pe pământurile sfinte, unde îşi dormeau somnul de veci strămoşii lor. Câtă îndrăzneală! izbucni Senenmut într-un râs batjocoritor.