4.5

211 11 3
                                    

Sophie îşi plimbă degetele pe pian preocupată.

- Maman [27]... Marius mă preocupă! Oare ce o fi cu el? De ce s-o fi retras din nou în camera sa, nu înţeleg! Măcar de ar cânta, temerile mi s-ar mai linişti astfel. Dar nimic...niciun sunet nu răzbate din camera sa!

- Oh, fata mea, eu nu mi-aş face prea multe griji pentru el. Vei vedea că îşi va reveni curând! E ceva normal, pentru un tânăr de vârsta lui.

- Ce? zise Sophie, întorcându-se spre ea, uimită.

- Eu bănuiesc că fratele tău s-a îndrăgostit! Altfel cum ai explica ora târzie la care s-a întors cu două săptămâni în urmă, sau starea lui prezentã? Slobozi chiar un mic chicotit amuzat: îmi aminteşte teribil de tatăl vostru! Ne-am perpelit amândoi timp de două săptămâni de dorul celuilalt până când el a îndrăznit să ne viziteze din nou moşia şi să-mi mărturisească.

Agnès îşi continuã apoi lucrul netulburată, fără a observa norul ce se aşezase pe fruntea fetei sale.

Marius se afla de ore bune în camera sa şi sătul să tot privească la tavan se ridică şi-şi luă vioara, cuprins parcă de un sentiment ciudat, ce nu şi-l putea explica. De parcă Jace ar fi fost alături de el şi s-ar fi pregătit să-i cânte din nou.

Ultima oară îi cântase Iarna. Dar acum nu mai simţea la fel ca atunci. Ceva se schimbase în înăuntrul fiinţei sale. Nici Jace nu-i mai apărea în acelaşi fel ca atunci. Aşa că se puse şi cântã Primăvara [28], iar când termină de cântat şi ultima notă, o zări pe Sophie stând în pragul uşii-fereastrã, ce dădea înspre grădinã.

Talia rochiei sale de mătase de un albastru-gheaţã nu mai era aşa de înaltă ca în perioada Regenţei, căzând sub sâni, iar fusta începea să aibă o formă conică şi avea broderii mari şi ornate, aplicate orizontal aproape de tiv. Mânecile scurte, bufante, îi cădeau pe umeri. Centura ce-i îmbrăţişa mijlocul îi acentua silueta nou definită.

Părul îi era pieptănat cu cărare pe mijloc şi dus spre creştetul capului unde era prins într-un coc, în timp ce restul părului îi era stilat în bucle rigide ce-i cădeau peste tâmple. Rochia lãsa să i se vadă şi pantoful de satin alb, plat. Pe braţe avea un şal frumos brodat şi un mănunchi de flori de câmp. Ea îi zâmbi cu căldură.

- M-am gândit să-ţi aduc nişte flori, ca să te mai înveselească! Îmi pari abătut în ultima vreme, zise ea punându-i florile într-un vas de cristal de Murano. Parcă era ceva schimbat în felul tău de a cânta... S-a întâmplat ceva?

Sophie se întoarse spre el preocupată. Marius îşi puse deoparte vioara şi-i surâse melancolic.

- Nu e nimic în neregulă, adoratã surioară! Aceste melancolii sunt normale pentru un artist ca şi mine... Cum altfel, am mai putea noi crea, dacă totul ar fi un continuu soare?!

- Eşti sigur, Marius? Maman zicea că ai toate simptomele unui îndrăgostit! Mi-ai încredinţa, nu-i aşa, de lucrurile ar sta astfel?!

Marius îşi întoarse privirea de la ea. Sophie oftă şi întinse braţele spre el. El îi luă mâinile lungi şi delicate, atât de asemănătoare cu ale sale şi se lăsă condus spre pat. Îşi afundă capul în poala ei, lăsând-o să-i dezmierde pletele.

- Mi-aş dori să ne reîntoarcem la anii copilăriei, când ne împărtăşeam totul! zise ea, cu tristeţe. Nu mi-ai ascunde de te-ai fi îndrăgostit, nu-i aşa? Mi-ai spune totul... pentru că ştii că doar eu te înţeleg ca nimeni altcineva!

Marius închise ochii, cu durere. Simţea nevoia de apropriere, simţea nevoia să i se destăinuiască. Dar ştia că Sophie nu l-ar fi înţeles. Sentimentele sale ar fi fost străine pentru oricine! În această privinţă, nu se mai putea bizui pe surioara sa.

ŞAPTE (hiatus)Where stories live. Discover now