Alias Alice

VI. Rădăcini întunecate

- varianta needitată -

Armele încă stau ascunse. Noi înșine o luăm pe drumuri lăturalnice, încercând să evităm un atac.
Ce naiba fac?
Cum am ajuns eu de la fiorii primei crime, la pregătirea multor altora?
La dracu'!
O mie de gânduri îmi trec simultan prin cap, în timp ce drumul stricat, de țară, ne zdruncină pe mine și pe noii mei colegi.
Suntem zece oameni înghesuiți într-un camion care pare mult mai mare din afară. Nici nu mai spun de armele cu lunetă care ne împung din toate direcțiile și de care abia așteptăm să scăpăm, din toate motivele imaginabile. Incomodă și speriată de moarte, îi cuprind în liniște mâna lui Mac, iar el mă privește înțelegător.
Îmi transmite doar gânduri bune și energie pozitivă, deși înțeleg că, pe undeva, și el se teme. A mai făcut asta de sute, poate mii de ori. Cu siguranță, a fost la un pas de moarte în mai multe situații decât știu eu să număr. Niciodată ca acum. Nu cu mine atât de aproape de el. Atât de aproape de pericol.
Mă concentrez obsesiv asupra revolverului nou-nouț din buzunarul de la spate, încercând să mă conving că sunt, cumva, în siguranță.
Simt din nou nevoia de a-mi ocupa mintea cu orice, așa că încerc să-mi prind părul. Ultimul lucru de care o să am nevoie, atunci când o să mă aflu din nou între viață și moarte, o să fie câteva fire intrate în ochi. Sora mea și Reginele nu sunt de aceeași părere. Își țin podoabele șatene lăsate pe umeri, ca să nu mai zic câ sunt toate trei încălțate cu tocuri foarte înalte, ceea ce mă face să mă întreb cât de profesioniste or fi de fapt tipele astea la capitolul luptă. Vreau să zic, e ceva ce eu nu știu?
Asumându-mi cele câteva coate pe care le dau peste fruntea lui Mac și, simultan, peste ceafa lui Chess, reușesc în cele din urmă să-mi mențin părul cât de cât stabil și departe de față.
Una dintre puținele dăți în care eu chiar am ascultat-o pe mama a fost atunci când ne-a învățat să ne prindem o coadă la spate fără elastic. E o mișcare complicată, pe care o fac din reflex acum și pe care n-aș putea s-o explic cuiva nici măcar dacă mi-ar promite că mă scoate din situația asta.
Zâmbesc slab, în colțul gurii. N-a fost cel mai bun părinte. Eu sunt prima care trebuie să recunoască asta. De la un punct, a renunțat de tot la mine și mă surprinde să știu că a încercat să mă caute după ce am dispărut de tot. Știa că mă droghez, dar, după prima prima de dezintoxicare nereușită, n-a mai încercat să mă salveze. Plecam de acasă cu zilele și, mai ales după ce am început să mă injectez cu heroină, îmi petreceam mai mult timp la Philip decât la ea. Nu-i pasă de mine și poate că ăsta era felul ei de a se proteja. Felul ei de a se pregăti pentru ziua în care, după cum credea toată lumea inclusiv eu, aveam să mor din cauza vreunei supradoze sau a vreunei boli luate de pe acele pe care le foloseam mai mulți dintre noi pentru droguri.
Nu era cea mai bună mamă, dar avea mereu o lecție pregătită despre cum să arăți bine în orice situație.
Ea, la fel ca Mackenzie, chiar reușea.
Atunci când îmi ridic ochii din podea, observ că, în cele din urmă, Kenzie mi-a urmat exemplul și zâmbesc. Mi se pare un omagiu frumos adus celei care ne-a dat viață și care, se pare, a pierdut-o recent pe a ei.
Un fior îmi scutură toată ființa. Nu cred că o să mă obișnuiesc vreodată cu realitatea asta în care, din mica noastră familie, am mai rămas doar eu și sora mea.
Camionul accelerează dintr-odată, iar eu mă dezechilibrez.
Mă lipesc cu spatele de peretele rece și privesc în gol, așteptând destinația. Într-o fracțiune de secundă, fac contact vizual cu Pălărierul. Ochii lui mă amețesc. 
Am șanse să mă obișnuiesc cu multe, așa cum m-am obișnuit cu numele de Alice. La urma urmelor, n-ar fi prima dată când viața mea o ia la vale spre întuneric. Intensitatea irișilor lui de culori diferite nu e, însă, unul dintre acele lucruri.
Lumina discretă nu face decât să accentueze nuanțele perfecte de albastru strălucitor și de căprui hipnotic. E genul ăla de privire care-ți intră în suflet și dezvăluie secrete adânc îngropate, amintiri despre care nu-i vorbești nici măcar conștiinței tale.
Fiecare secundă care trece mă face să mă simt din ce în ce mai vulnerabilă. Mă citește. N-am mai trăit asta niciodată. E un sentiment înfricoșător.
Întrerup contactul vizual doar pentru o clipă. Observ că degetele îmi tremură pe banca de lemn, așa că-mi încrucișez mâinile la spate, gest care mă face să mă simt și mai expusă.
Otto îmi zâmbește în colțul gurii.
Nu-mi pot vedea fața, dar sunt sigură că am roșit instant. În cele din urmă, își îndreaptă atenția către una dintre arme, care-i lovește părul blond și face câteva șuvițe să-i cadă pe chip.
– Ți-e frică, murmură, aplecându-se către mine.
Mă încrunt atunci când îi aud constatarea.
El se uită în gol, peste umărul meu, de parcă ar avea deja toate informațiile pe care ochii i le pot da.
– Nu te supăra pe mine, Sherlock, dar și un flamingo ar fi putut ajunge la concluzia asta. Știi, pentru că sunt unele dintre cele mai proaste păsări.
Faptul că simt nevoia să-mi explic aluzia mă face să mă simt mai proastă decât orice pasăre. Devin agitată și jur că m-aș foi incomodă pe bancă, dacă n-aș fi înghesuită ca o sardină între Mac și Chess. Pălărierul nici măcar nu schițează un zâmbet. În schimb, îmi face semn să tac și mi-o arată cu un gest al capului pe Regina Roșie. Eu doar îl privesc confuză, refuzând să cred teoria pe care o prezintă mintea mea.
– Nu-mi spune că...
– Ba da. Ar putea face o armată cu păsările alea și o să te ucidă cu sânge rece dacă te aude spunând ceva rău despre ele. Le ține într-o rezervație și le vizitează rar, dar le iubește mai mult decât pe oricare dintre noi.
Amândoi râdem pe înfundate.
– Mă rog, pe oricare dintre noi în afară de Mirana care, mă rog, e sora ei mai mică și chestii...
– Mă bucur că vă distrați. Sper să vi se pară la fel de simpatică situația și la destinație.
Mac își întrerupe șeful atunci când îndrăznește să ne mustreze pe amândoi fără perdea. Mă simt ca la dirigenție, mă rog, ca la cele două ore la care m-am deranjat să merg pe toată perioada liceului, iar asta mă face să vreau și mai tare să râd.
În colțul gurii Pălărierului văd un zâmbet care denotă că se gândește la același lucru.
– Singura cale de a face imposibilul e să crezi că e posibil.
Otto îmi șoptește din nou și, de data asta, nimeni din jurul nostru nu mai pare a-l auzi. E ca și cum am fi cu adevărat Alice și Pălărierul, în conexiunea lor specială. Brusc, sunt mai puțin speriată decât înainte. Dacă e să fiu sinceră, parcă și oboseala mi-a trecut.
Și apoi observ ceva care-mi dă gândul peste cap.
– Ce-i ăla?
Tresare, ca trezit din visare, atunci când îi vorbesc din nou. Își ridică privirea din podea înapoi spre mine, dar, de data asta, nu mai simt curent inundându-mi mintea, distrugându-mi logica. În realitate, logica mea a fost deja făcută praf în momentul în care am văzut modelul ăla imprimat cu cerneală pe brațul lui.
– Ce?
Privesc cu prea multă atenție tatuajul ca să-i mai răspund. Scutul lui e mult mai detaliat decât al meu, cu multe simboluri care transmit putere și, bineînțeles, câteva referințe la Țara Minunilor.
– Ăla e semnul familiei mele.
Arată prea asemanator în formă și-n structură ca să nu fie.
– Ți-am spus deja că-l cunosc pe Arthur, puștoaico.
Mă privește ca pe un copil care exagerează orice prostie după ora de culcare.
Mă încrunt. Nu poate fi fratele meu. Mi se învârte capul.
– Nu și-ar fi dat scutul unei cunoștințe...
Mormăi cuvintele ca în transă și următorul lucru pe care îl fac mă șochează chiar și pe mine. Îmi trec degetele încă tremurânde peste pielea lui care freamătă sub atingere.
– Nu mi l-a dat. L-am luat singur.
Scenariile din capul meu trec de la fiu la asasin. Îmi închid ochii, încercând să mă concentrez, în ciuda faptului că-mi pocnesc tâmplele de durere.
În spatele pleoapelor, pot vedea clar cele mai fericite dintre momentele mele cu tata: ziua în care am vopsit casa în verde, antrenamente de fotbal, râsul lui atunci când spunea câte o glumă proastă cu tractoare.
Imaginile devin din ce în ce mai clare și-mi ard măruntaiele din interior. Îi văd expresia mereu încrezătoare. Nu vreau să-l dezamagesc, dar cum pot evita asta acum, când am senzația că nici măcar nu-l mai cunosc?
– Dacă scăpăm cu viață de aici, promit să-ți povestesc. Aș fi vrut să las treaba asta pe Mally sau pe Iepure, dar trebuie să fiu eu. Cu mine a început Țara Minunilor.
Dau din cap aprobator, purtând pe față o expresie calmă, deși simt nevoia să înghit în sec. Îmi amintesc că tata m-a învățat să iubesc natura și că-mi spunea povești sub cerul înstelat de vară.
– O să supraviețuim.
Bravez mai mult pentru mine decât pentru Otto. Adevărul e că nu vreau să văd nicio altă față a familiei mele.
Și totuși trebuie să știu.
– Niciunul dintre noi nu s-ar putea concentra pe asta acum. Și-n plus, e o poveste lungă, care se desfășoară pe parcursul a mai mulți ani și mai multe generații. O să supraviețuim. O să-l cunoști pe Arthur ca niciodată până acum și o să ajungi mai puternică decât a fost el vreodată.
Emoțiile mă copleșesc odată cu scenariile. Tatuajul ăla e încă un lucru pe care-l am de la tata. Otto e o parte din el pe care n-am mai văzut-o. Țara Minunilor e ultimul cadou pe care mi-l face.
Îmi deschid ochii și expirația mi se transformă într-un oftat.
Nu credeam că părintele meu, mort de nouă ani, mă mai poate surprinde. Deși mă doare sufletul, îmi dau voie să trăiesc din plin acest moment de conectare profundă.
Mă simt mai puțin singură acum. E de parcă tatăl meu trăiește și încă mai respiră prin lumea asta nebună pe care a creat-o cumva. O lume în care până și orfanii, așa ca Ocean și Mirage, își pot găsi locul. O lume sigură pentru Mac.
– Singura cale de a face imposibilul e să crezi că e posibil, îngân, deja simțindu-mă mai puternică.
– Singura cale de a face imposibilul e să crezi că e posibil.
Mașina vibrează sub vocile unite în cor. Aerul e îngreunat de tensiune, electric, în jurul meu.
Mă bănuiesc nebună atunci când ochii încep să-mi strălucească de emoție și nerăbdare.
Bucuria nu durează, însă, prea mult. Dintr-odată, un sunet slab îmi atrage atenția și mă simt instantaneu în pericol. Bănuielile îmi sunt confirmate câteva secunde mai târziu, când Absolem oprește motorul. Respirația mi se accelerează pe măsură ce tensiunea crește.
Fiecare dintre noi se prinde de arma sa ca de un colac de salvare.
Focul izbucnește afară.
– Nimeni nu mișcă. Nu ieșim de aici până când chestia asta nu se face folie de aluminiu. Ați înțeles?
Dau ordine de parcă n-aș fi cel mai mare începător din mașină.
– Cu tot respectul, Alice, nu așa merg treburile în Țara Minunilor. Dacă vrei să rămâi la adăpost, fă-o. Noi o să fim afară, arătându-le nenorociților că nu e bine să ni se amestece în afaceri, mă lămurește Otto, pe un ton superior, deși cuvintele îi sunt chiar prea politicoase.
Cu toții se ridică în același timp de pe locurile lor și-ncep să facă o gălăgie chiar mai mare decât cea de afară. Ușa se deschide și unul câte unul părăsesc cabina care ne ținea, cât de cât, în siguranță.
– O să fim bine.
Mac mă privește cu jind înainte de a intra, la rândul său, în luptă.
– O să fim bine. Nu închideți ușile! Vin și eu.
Îmi îndrept arma spre amenințare chiar de dinainte de a ajunge înapoi la realitate. Pentru o secundă, sper că e vorba de un grup mic și neexperimentat, de care o să putem scăpa înainte de terminarea primul cartuș de gloanțe. În momentul în care ajung afară însă, constat cu stupoare că suntem înconjurați de oameni cu pistoale și haine de camuflaj. Înjur, în timp ce mă chircesc la sol pentru a evita un glonț care a fost țintit direct spre capul meu.
Muniția lovind camionul face un zgomot care-mi zbârlește pielea. Încerc să-mi păstrez calmul. În mijlocul haosului, mintea mea se focusează treptat pe ceea ce am de făcut. În mâini simt greutatea armei și degetul arătător mi se odihnește ferm pe trăgaci. Timpul se dilată. Totul e amplificat de la adierea gloanțelor ce-mi trec milimetric pe lângă urechi și până la tensiunea din mușchi. Încep să apăs ușor, țintind pe rând toți bărbații adunați în cercul infernal care ne înconjoară.
O explozie pornește chiar de lângă pieptul meu. Glonțul iese ușor din țeavă și de aici realitatea capătă forma unor cadre sacadate.
Lumini și umbre îmi joacă în fața ochilor. Îmi lovesc una dintre victime direct în piept. Sângele îi îmbibă haina și cade secerat, ceea ce mă face să înțeleg că nici ei nu poartă veste antiglonț.
Urechile încep să îmi țiuie. Rămân nemișcată.
Mă chinui să respir.
Inima îmi pompează determinare prin vene. În mintea mea, tristețea și regretul se contopesc. De parcă n-ar fi căutat-o cu lumânarea. Gloanțele sfâșie aerul într-un dans sinistru.
Nu sunt profesioniști, dar au un avantaj numeric care mă înfioară. Se pierd rapid din formație și atacă la nimereală, de parcă asta ar fi prima dată când au arme în mâini.
Ochesc o nouă țintă. Adrenalina îmi curge prin vene ca niciodată. Amenințarea ne pândește de peste tot, iar oamenii din Animus par că se multiplică în fiecare secundă care trece. Simt pericolul. Simt, de asemenea, o conexiune stranie cu întreaga echipă.
Văd cum un glonț se lovește milimetric de pistolul din mâna lui Kenzie, scoțând scântei la contact. Chipul ei se albește și scapă arma din mână într-un moment de neatenție, combinată cu spaimă. Urlu ca un animal rănit și, în clipa aia, în pierd controlul. Înaintez direct spre ea. Îmi încordez maxilarul până îmi aud dinții scrâșnind. Un val de furie îmi întunecă mintea. Aș putea să-l omor chiar și de la distanța asta pe cel care mi-a amenințat surioara, dar vreau să mă apropii, să-l privesc în ochi atunci când îi zbor creierii.
Strigătul Pălărierul mă oprește din marșul teleghidat. Mă feresc în ultima clipă de un cuțit care sfârșește zburându-mi pe deasupra capului.
Ecoul războiului mă face să tremur.
Trag din nou și ratez. Tot ce reușesc să obțin e un țipăt, probabil al meu.
Împușcăturile continuă să răsune precum tunetele pe un cer întunecat.
Inima îmi bate sălbatic și mă doare, de parcă s-ar lovi de coaste.
Încerc să respir adânc, dar aerul e îngreunat de fum. Gâtul îmi e uscat, iar mâinile îmi tremură de frică.
Totul e confuzie în capul meu. Urletele și armele de foc sunt al dracului de palpitante.
Simt tensiunea până în stomac. Aud un strigăt, dar cuvintele se pierd în vuietul luptei. Îmi amintesc de familia mea, de casă, de toate lucrurile pe care le-am părăsit pentru a mă îmbarca în călătoria asta.
Ochii mă ard de lacrimi. Sunt om.
Mă simt vulnerabilă sub puterea distrugerii. Lumea se prăbușește în jur.
Îmi recapăt hotărârea. Îmi șterg cu repeziciune fața.
Îmi îndrept din nou arma și reintru în luptă. Printre frici, în mine apare dorința.
Fiecare pas e un act de rezistență. Încep să trag la nimereală. Am Țara Minunilor în sânge.
Nu îmi explic cum, dar simt că rădăcinile mele sunt aici.
Eu și oamenii ăștia formăm un mecanism complet. Curajul îmi crește exponențial atunci când sunt cu ei.
Cu toate astea, un fior puternic mă face să mă clatin, iar urechile încep să îmi țiuie. Pistolul îmi cade din mână.
Usturimea se răspândește ca un fulger prin corp, înainte să-mi dau seama ce s-a întâmplat.
În jurul meu, muniția sfâșie timpul și spațiul într-o coregrafie mortală.
Mă cuprinde iarăși senzația de goliciune, de neputință.
Sângele îmi pulsează în urechi, iar respirația îmi e greoaie, ca și cum aerul încearcă să fugă din plămâni. Îmi ating rana de la umăr. Simt doar căldură. Gândurile mi se încețoșează.
Fac eforturi mari să rămân conștientă, dar lumea parcă se estompează. Întunericul mă învăluie. Fiecare parte a corpului meu strigă de durere, dar iau cu hotărâre pistolul căzut și țintesc. După asta, mai simt doar două brațe care mă trag înapoi în camion. Se lasă liniștea.