Alias Alice

III. Din rău în Țara Minunilor

-varianta needitată-

Aveam dreptate când am presupus că Țara Minunilor nu e pe același fus orar cu Bostonul.
Două locuri aflate atât de departe unul de altul nu pot să împartă timpul.
Am și adormit, la un moment dat, totuși asta n-a ajutat clipele să se scurgă pe lângă mine cu mult mai repede.
Acum, n-am nimic de făcut decât să privesc în gol prin parbriz. Întreaga mea energie se duce direct în controlarea instinctelor. Instinctul de panică, instinctul de fugă sau de oboseală. Cel mai solicitant dintre toate?
Instinctul de a-mi pocni cel mai bun prieten peste față de câte ori spune că mai avem puțin. Face anunțul ăsta de o oră deja.
Rânjesc cu silă în timp ce capul mi se balansează pe tetieră. Imaginea îmi fuge din fața ochilor și amețeala mi se întețește.
– Mac, scâncesc, undeva între vis și realitate.
Înainte, voiam să fac un duș. Acum, nu-mi mai pasă decât de un pat și de niște perne.
Aleg să cred că există așa ceva în Țara Minunilor, deși, în momentul ăsta, nu exclud complet ideea că oamenii ăștia dorm agățați de tavan ca liliecii. Îmi scutur capul, iar părul blond îmi intră în gură. Abia aștept să se ducă la naiba tot ce era bun din mine.
Mașina ia o curbă la dreapta, după câțiva kilometri de drum întins. Îmi mușc limba.
E cinci dimineața când o văd în sfârșit. Băieții își aruncă priviri cu subînțeles și zâmbete piezișe.
– Honey... E acolo.
Mandibula îi tremură lui Mac și cuvintele îi ies puțin distorsionate din gură.
Asta numesc eu „mai avem puțin".
– Pregătită?
Mă foiesc în scaun. În timp ce vila se apropie, realizez că viața mea chiar o să se schimbe în moduri pe care nici măcar nu le pot anticipa.
Vreau să îi răspund, dar am un nod în gât așa că dau, pur și simplu, din cap aprobator.
– Sigur...
– Ok...
Vocea lui Ocean taie aerul dintre noi. Tonul lui reflectă perfect jena pe care o simțim cu toții. Situația chiar e ciudată.
Au o echipă acolo, o familie, iar eu mă bag cu forța în rândurile lor.
– Te-ai născut aici? gândesc cu voce tare și-i pun întrebarea asta străinului de la volan.
– Născut nu e chiar cuvântul care-mi vine în minte. Părinții mei erau prieteni buni de-ai lui A... Vreau să zic, de-ai tatălui lui Otto. Asociați, exact ca familia Reginelor.
Rânjesc incontrolabil, deja mirosind minciunile din aer. Înțeleg ce vrea să zică, totuși pe mine mă interesează mai tare ceea ce preferă să ascundă. E a doua oară când lumea asta se asociază cu numele lui tata și jur că m-aș panica dacă n-aș fi anesteziată de epuizare. Observ că Mac mă fixează, sclipirea din ochii lui provocându-mă să-i pun aceeași întrebare.
Înjur în gând. Până acum aș fi crezut că-i o poveste simplă despre un orfan care n-a avut de ales. Acum nu mai sunt așa sigură.
– A fost o întâlnire mare de afaceri într-o zi. Aveam nouă ani, Mirage treisprezece.
Continuarea mă face să tresar. Aproape că știu mai multe despre tipul ăsta decât despre cel mai bun prieten al meu.
Suspin. Amândoi mă privesc, puțin îngrijorați. Motorul se oprește.
– Casa noastră a ars împreună cu jumătate dintre oamenii care erau în ea. Eu și fratele meu am fost crescuți aici după aia. Asta se întâmpla înainte de Țara Minunilor.
Mac îmi face semne disperate să închei discuția. Creierul meu urlă panicat, amintindu-mi că mai am puțin și leșin.
Sunt sigură că și prietenul meu cel mai bun are măcar o poveste dubioasă despre cum a ajuns în situația asta. Nici nu mai încerc să zic ceva despre ai mei sau despre faptul că Otto ăsta sună din ce în ce mai tare ca și cum mi-ar fi frate. Situația e suficient de ciudată fără comentariile astea.
– Vreți să mergem înăuntru sau așteptăm ca ceilalți să ne ia cu forța? Îmi imaginez că, în eventualitatea în care mai stăm mult aici, cu farurile pornite, o să creadă că suntem spioni și o să reacționeze ca atare... Nu, Ocean?
Celălalt își dă ochii peste cap.
– Nu știu dacă vrei să scapi de povestea mea sau de rândul tău s-o spui pe a ta.
Amicul nostru comun nu-i răspunde. Doar își deschide portiera și-mi aruncă priviri cu subînțeles. Ar trebui să fac la fel.
– Care-i povestea ta? îl întreb direct, privindu-l fix în ochi cu ură.
Îi cade fața. Mă ling, satisfăcută, pe buze, știind că am din nou măcar un pic de putere asupra lui.
Ridică o sprânceană.
– O știi deja. Ți-am zis de vreo mie de ori.
Mârâi. Aproape că cedez sub privirea lui furioasă, care mă arde. Îmi mușc buza și mă încordez toată ca o pisică sălbatică pregătită de atac.
Am nevoie de toată energia care mi-a mai rămas ca să stau pe poziție.
– Nu-i adevărat. Mi-ai spus să nu te întreb niciodată despre Țara Minunilor.
Maxilarul i se încleștează și-i aud dinții cum scrâșnesc.
– Și totuși tu m-ai întrebat de o mie de ori.
– Sunt aici, Mac. Sunt în Țara Minunilor. Metaforele tale nu mai înseamnă nimic.
Acum e rândul lui Ocean să-mi facă semne.
Ar fi cazul să încetez și totuși continui să vorbesc, de parcă mi s-ar fi stricat toate filtrele.
– Tu m-ai adus până aici!
Tac abia după ce urlu reproșul ăsta. De fapt, toată lumea rămâne în tăcere. Am mințit și am trișat și am ucis, dar, de data asta, până și eu simt că am mers prea departe. Mă înroșesc.
– Eu ți-am pus volanul în mână, pistolul... l-ai luat singură.
Plină de nervi, îi arunc o privire care ar putea ucide.
– Aveam șaișpe' ani când l-am cunoscut pe Philip și, dacă e să fiu complet sinceră, puțin îmi păsa dacă trăiesc sau mor. Eram un copil și el era dealerul care mă ajuta să scap de tot.
Ok, am mințit. Adevărul e că am căzut eu însămi de la marijuana la heroină odată.
– Serios? Vrei istorie, îți dau eu istorie! Aveam doișpe' ani când am ajuns în Țara Minunilor! Cinșpe' când ți-am făcut rost de mașina aia.
Că tot vorbeam de copii distruși...
– N-aveam nicio idee ce naiba făceam. Doar respectam ordine. Cu asta am încheiat.
Toată viața îmi trece prin fața ochilor, ca într-o străfulgerare. Nu m-am gândit până acum la partea asta.
– Ale cui ordine? murmur, cu vocea tremurândă.
– Să nu mă mai întrebi niciodată nimic, mârâie. Orice secret afli singură, poți să-l păstrezi, dar sunt prea multe lucruri acolo ca să te ghidez eu prin toate.
Vreau să răspund, dar nu am nicio idee cum, așa că mă dau, pur și simplu, jos din mașină. Inima îmi atârnă grea. Picioarele ca de plumb mi se târâie spre gardul alb, puțin înalt. Câteva ciori îmi zboară croncănind amenințător chiar pe deasupra capului, dar refuz să le iau ca pe un semn rău.
Cu răsăritul bătându-mi de acum timid în față, pot analiza toate detaliile casei. Exteriorul e bleu și are un aspect rustic. Magnoliile care se scutură ușor în bătaia vântului încă aprig, fac o combinație liniștitoare cu nuanța plăcută a varului. O deghizare perfectă pentru toate drăciile care se întâmplă dincolo de ușile ferecate.
Aud cei doi băieți venind din spatele meu. Trag aer în piept, încercând să mă pregătesc pentru ce urmează. În realitate, nu cred că o să fiu vreodată pregătită.
Îmi îngheață sângele și mă simt stană de piatră atunci când Mac îmi cuprinde tăcut mâna într-a lui. Îmi pun o mie de întrebări, toate tardive.
Eram o copilă prostuță când am început să umblu cu droguri. O adolescentă distrusă atunci când m-am alăturat pistei și curselor ilegale de mașini.
Acum însă nu mai am nicio scuză. Am douăzeci și doi de ani și am trecut prin suficiente încât să mă opresc. Și totuși, iată-mă, la poarta morții, făcând cea mai mare greșeală din viața mea. Tremur sub atingerea lui.
Mă uit lung la vilă. E atât de mare încât n-o pot cuprinde c-o singură privire. Țara Minunilor... Acasă. Nu și pentru mine. Nu încă.
Tresar, atunci când poarta se deschide singură, cu un bâzâit grav, și apoi se dă la o parte din calea noastră. Pornesc înainte pe aleea pavată cu dale de culoarea nisipului.
Aș fi luat-o razna dacă nu l-aș fi avut mereu pe Mac lângă mine. Toate secretele și toate umbrele m-ar fi înnebunit pur și simplu.
Stomacul mi se face nod și înjur în șoaptă. Locul ăsta miroase a pistoale și a bancnote de toate felurile.
Nu ieși de aici decât mort.
– Ești în siguranță.
Mac e în spatele meu și spune fix ce trebuie, de parcă mi-ar citi gândurile.
– Gata? îl întreb, odată ce zăresc ușa de la intrare.
Mă doare carnea pe oase, iar picioarele îmi sunt grele ca doi bolovani, totuși îmi văd de drum.
– Ok, deci chiar facem asta, îl aud pe Ocean murmurând de undeva din depărtare.
– Chiar o facem, îngân, înfășurându-mi, în același timp, degetele amorțite pe clanță.
Nu reușesc să apăs. Înghit în sec și remușcările mă ajung din urmă. Ce caut eu aici? Ce o să fac dacă Țara Minunilor mă va respinge, ca pe un transplant nereușit? Ce mă fac dacă organismul meu respinge viața asta? Inima îmi trepidează în piept. Philip făcea trafic cu droguri. Ash vindea organe pe piața neagră. Le-am stat aproape, totuși am reușit să mă țin la distanță de păcatele lor. În viața mea, n-am făcut decât furturi minore și curse ilegale. Oportunitățile s-au prezentat de nenumărate ori pentru mai mult, dar le-am refuzat pe toate. N-am avut niciodată încredere că pot susține o viață cu adevărat întunecată.
Ajunsă aici, mintea mea crează mii de scenarii care au în comun un singur lucru: se termină cu mine moartă.
Scâncesc.
Mac îmi zâmbește strâmb și vizibil fals, încurajându-mă din priviri să intru.
– Eu știu că-n Țara Minunilor se putea ajunge doar printr-o amărâtă de vizuină, dar, de la voi, mă așteptam măcar la o ușă ca lumea, îi reproșez după ce mă împing tare.
Înjur și trag de ea, ceea ce îi amuză serios pe băieți.
– Te provoc să găsești o ușă mai ca lumea decât asta. Lucrează pe trei tipuri de identificare biometrică, plus coduri specifice fiecăruia dintre noi. Cavalerul de Roșu a făcut o treabă chiar bună cu sistemele astea de securitate.
Îmi înclin capul într-o parte și mă strâmb la ultima lui remarcă, în timp ce Ocean își face de lucru cu intrarea. Am trecut din nou la porecle pentru că, aparent, numele simple ca Mac și Otto nu-și au locul aici.
– Cine mai e și ăla? Ceva polițist corupt care face pe-a bodyguardul?
Amândoi râd pe înfundate. Zgomotul vântului bătând apa din piscină mă liniștește doar suficient cât să nu țip la ei. Un fluture mi se așază, pentru o fracțiune de secundă, pe degetele mâinii tremurânde. Zâmbesc în colțul gurii și pot să jur că fața mi se luminează puțin. Lumea e aceeași, totuși alta decât cea de ieri. Azi chiar va fi mai bine pentru că eu voi învăța să fiu mai rea. O să aparțin Țării Minunilor sau o să mor încercând.
– Hackerul nostru corupt, mă corectează Ocean, apoi îmi face ștrengărește cu ochiul.
Mă dezechilibrez și aproape că mă duc pe spate când îi aud vocea.
– S-a ocupat cu jafuri minore și scheme tâmpite.
– Asta până în ziua când ne-a dat nouă peste cap sistemele.
Băieții completează absenți povestea.
– Joaca lui ne-a costat un transport scump. Am avut de ales între a-l ucide și a-l lua în echipa noastră.
Mi se zbârlește pielea.
– Vreau să ai încredere în mine, îi șoptesc lui Mac.
În realitate, nici eu nu știu exact ce înseamnă asta.
Un zgomot ascuțit, metalic, mă face să tresar, apoi ușa se dă tot singură la o parte din fața noastră. Sunt prima care trece de prag, de parcă ar fi casa mea. De parcă aș cunoaște locul ca pe mine însămi. Chicotesc, fără să-mi pese dacă asta mă face să par nebună. În realitate, nu mă mai cunosc deloc, așa că asocierea chiar e una bună.
Ceea ce văd în fața ochilor e un hol care-mi taie respirația și un necunoscut nu prea prietenos.
– Ce surpriză! exclamă el, privind direct la cei doi camarazi ai săi. Iepurele și amicul lui, Tweedledee, s-au hotărât să se întoarcă la vizuină, mormăie, în chip de reproș, apropiindu-se de noi cu pași apăsați.
E, în mod evident, un tip rece și dur. Înalt și cam deșirat, cu ochii și părul negre ca noaptea, face un contrast puternic cu împrejurimile. Holul e lat și pompos, total diferit de orice mi-am imaginat vreodată. Pereții sunt albaștrii, acoperiți cu poze de familie, iar din podeaua în carouri albe și negre pornește un șir de scări din lemn. Printre afaceri ilegale și nume de cod, oamenii ăștia chiar iau chestia cu Țara Minunilor foarte în serios.
Deși se află în mijlocul unei mustrări de toată frumusețea, Ocean se așază nonșalant pe balansoarul cu un aer rustic exact înainte ca necunoscutul să ajungă în fața lui. Sunt cu toții atât de aproape acum, încât parfumurile lor, combinate cu acela al camerei, îmi amețesc de tot simțurile.
– Ea cine e? întreabă serios, încruntându-se în direcția mea și a lui Mac.
– Nu-i treaba ta, i-o taie prietenul meu cel mai bun.
Iepurele Alb...
Brusc sunt foarte conștientă de întregul meu corp. Simt nevoia să mă îndrept de spate. Ceilalți continuă să-și arunce priviri necruțătoare.
– Vorbesc serios. Cine e? Și ce face aici?
Glasul lui tăios îmi îngheață sângele în vene. Norocul meu e că, de data asta, i se adresează lui Ocean.
Tweedledee... Pe asta chiar că n-aș fi ghicit-o niciodată.
– Nu-i treaba ta. Unde-i Pălărierul?
Poartă o conversație din priviri, care mă face să mă simt ca o străină. Nu sunt binevenită aici.
– E ocupat așa că, până la noi ordine, eu sunt Pălărierul.
Mac și Ocean pufnesc, nonșalanți, în râs.
Prietenul meu îl fixează de sus, făcând centimetrul care-i desparte să pară o diferență semnificativă de înălțime. În același timp, mă cuprinde strâns de talie cu brațul drept și mă împinge ușor în spatele său, ca și cum s-ar pregăti pentru un atac.
Celălalt încă se amuză copios de toată scena, lovindu-se zgomotos peste genunchi printre hohote și respirații scurte. Am visat la Țara Minunilor de multe ori, când Philip mă bătea sau când mă vedeam nevoită să dorm prin moteluri dubioase de pe drum. Nu arată ca în reclamă și nu mă pot hotărî dacă asta e de bine sau de rău.
– N-ai putea fi Pălărierul nici dacă ți-ar crește brusc creierul cu trei mărimi, dar, ca să evităm discuția, o să reformulez. Unde e Otto?
În cameră se lasă brusc o liniște mormântală.
– În birou, murmură străinul, nemulțumit de momentul în care se vede nevoit să cedeze. În locul vostru nu l-aș deranja nici măcar pentru... orice dracu' se întâmplă aici.
Gesticulează cu totul spre mine, ceea ce mă face să roșesc.
– Asta-i nouă, Ocean cade pe gânduri.
– N-ar trebui să fie măcar unul dintre noi acolo cu el? completează Mac, îngrijorat.
– A vrut să fie singur. Vorbește la Bagdad, mormăie cel pe care l-am găsit în casă.
Călcată pe nervi pentru că nu înțeleg nimic și nu cunosc, practic, pe nimeni, îi întind mâna.
– Eu sunt Honey.
Nu știu dacă îmi va răspunde cu un nume real sau cu un alias și, sincer, nici nu-mi mai pasă. Nu sunt eu în măsură să comentez alegerile altora. Mi-am pierdut dreptul ăsta odată cu prima clonă.
– Evelia Honeyman, completează Mac, accentuându-mi numele de familie de parcă acesta ar căra după sine un înțeles ascuns.
Tipul se albește la față și-și scapă zgomotos telefonul din mână. Aș spune că gestul lui îmi creează o senzație de confuzie, dar încep să cred că asta e, pur și simplu, starea mea naturală de acum. Încerc să ignor gustul acru pe care-l am în gură, deși n-am mai mâncat nimic de peste douăzeci și patru de ore, dar și faptul că mi se învârte capul. Îmi arunc brațele în jurul gâtului lui Mac și mă lipesc de spatele lui. Să-i simt inima bătând tare mă liniștește.
– Eu nu m-aș grăbi să-l anunț pe Pălărier că e aici. Dacă tot nu te-ai grăbit să-i spui că vine, de ce să te complici acum?
M-am grăbit să vorbesc. Sunt suficiente două fraze de-ale necunoscutului ca să mi se usuce gura. Transpirații reci îmi traversează șira spinării.
– Pot să dorm cu tine? Mi-e frică să dorm singură. Nici nu știu dacă am loc să dorm singură.
Mă ridic pe vârfuri și-i șoptesc vulnerabilitățile mele la ureche lui Mac, nepăsătoare față de intimitatea impusă de gestul ăsta. În realitate, nu mi-e frică. Sunt de-a dreptul pietrificată de ideea că Pălărierul, un criminal extrem de periculos, m-ar putea găsi dormind neajutorată într-un pat din casa lui. Nu mă cunoaște, nu știe ce caut aici și asta mă face o amenințare. Amenințările sunt eliminate cu viteza gândului în partea asta de lume. Nu am fentat moartea, doar ca să mă găsească din nou, douăzeci și patru de ore mai târziu.
– Bineînțeles că poți, sunt cuvintele care-mi pun, cât de cât, ordine în gânduri.