Alias Alice

II. Numele speranței

- varianta needitată -

Forțez un zâmbet atunci când indicatorul îmi anunță intrarea în Boston. După zece ore de condus și o noapte albă incredibil de lungă, văd silueta lui Mac și mă simt instantaneu acasă. O să fiu în siguranță în umbra lui, la cinci sute de kilometri de cadavrul lui Philip.
Inima îmi bate mai tare pe măsură ce mă apropii. O mașină trece pe lângă mine, din sens opus, iar lumina farurilor mă orbește. E de parcă o lanternă de poliție îmi traversează privirea de la stânga la dreapta. Mă chircesc. N-o să mai pot niciodată să umblu pe stradă fără să bănuiesc că toată lumea știe ce am făcut.
Sunt terminată, iar acele sute de metri rămase îmi par a lua o veșnicie. Eu și cel mai bun prieten al meu ne privim fix în ochi prin parbriz și n-aș putea spune care dintre noi e mai enervat sau mai obosit.
Opresc motorul. Mașina mea rămâne tăcută, parcată lângă a lui. Când încerc să cobor, toți mușchii mă dor și articulațiile îmi sunt amorțite. Totuși, apreciez ploaia care pare a-mi spăla sângele lui Philip de pe mâini. Mă curăță de păcate. Cel puțin așa aleg eu să cred...
– Uite ceva ce n-am crezut c-o să mai văd vreodată...
Tresar în momentul în care îi aud vocea.
– Bună și ție!
– Evelia Honeyman, din nou pe coasta de est.
Îl lovesc ușor cu pumnul în braț și cu greu mă abțin să nu-i răspund la remarcile tâmpite cu aceeași monedă.
După un moment intens de gândire, murmur pur și simplu aprobator. Nu ezit, totuși, din a-mi da ochii peste cap.
– Știu că ar trebui să-ți explic toată chestia, dar, în momentul ăsta, nu vreau decât un duș și un somn bun. O să ne facem planul de bătaie dimineață. Sinceră să fiu, chiar acum, nici eu nu mai înțeleg prea bine ce mi s-a întâmplat.
Cu ultimul strop de atenție pe care-l mai am, îl privesc, căutând semne de dezaprobare. Pe chipul lui cu trăsături asiatice proeminente, nu văd însă nimic altceva decât ușurarea de a mă avea aici, ajunsă într-o singură bucată.
– Mac, ești cu mine? îi flutur mâna prin față pentru a mă asigura că ascultă ce zic.
El doar zâmbește. Ochii îngustați i se închid cu totul, iar fața i se înroșește puțin.
– Tehnic, e dimineață deja, chicotește, arătându-mi ceasul de la mână.
Îl lovesc ușor. În ciuda frustrării, nu-mi pot abține un surâs. Gesticulez, conștientă fiind că niciun cuvânt nu-mi va trece de nodul din gât. Nu știu pe ce fus orar o fi Țara Minunilor, dar aici, în Massachusetts, e momentul perfect ca eu să dorm cum n-am mai făcut-o niciodată.
– Patru dimineața, constat revoltată.
– Exact ce am spus și eu. Tehnic, chiar e dimineață.
Îmi dau ochii peste cap și murmur o înjurătură în barbă.
Încă râde la propriul joc de cuvinte atunci când mă arunc la pieptul lui și îl cuprind cu ambele mâini. Îl strâng tare, ca un anaconda care încearcă să-și sugrume prada. Pentru o fracțiune de secundă, sunt bine. Mereu a fost așa. Mac ar muri fără regrete, dacă ar ști că asta îmi echilibrează mie lumea cumva. Nu se oprește vreodată din a-mi da, și eu iau fără rușine.
Nu știu să trăiesc fără el.
– Vreau să cunoști pe cineva, îmi mărturisește, pe un ton neutru, ca de robot.
– Ok, murmur, încă lipită de el.
– Vii cu mine în Țara Minunilor?
Întrebarea mă surprinde atât de tare încât mă înec cu propriul aer. Ochii mi se fac cât cepele și mă înțeapă al dracului de tare, de parcă jointul meu de după-masă își face efectul cu mare întârziere. Mi-am dorit să fiu un personaj în lumea lui de acum o mie de vieți. Adevărul ne atârnă greu deasupra capetelor. Având în vedere circumstanțele, nu există loc mai sigur decât ăsta pentru mine. Și totuși nu mă așteptam să mi-l ofere pur și simplu, fără urme de regret sau de luptă.
Tresar atunci când se îndepărtează, gest care mă face să mă simt incompletă.
– Honey, ți-l prezint pe Ocean.
Fără alte introduceri, un tip înalt, cu trăsături ascuțite, părul castaniu și ochi albaștri înaintează agale spre noi de undeva din spatele mașinii. Sclipirea din privirea lui denotă un om impulsiv și fără frică. Mă simt confortabil în preajma lui, deși, până acum câteva minute îmi era frică și de umbrele de pe șosea.
E prima dată când îl aud pe Mac folosind nume adevărate, iar asta mă ajută să înțeleg cât e de serios de fapt. Îmi scutur capul, vrând să mă trezesc măcar puțin.
Ocean îmi întinde mâna și-mi zâmbește, iar eu îmi iau o secundă să-l analizez. Nu-mi pot da seama dacă fac cunoștință cu Absolem sau cu însuși Pălărierul.
– N-o să ghicești porecla nici într-o mie de ani, mă avertizează el și Mac în același timp, rânjind victorioși unul către celălalt.
– De fapt, încercam să-mi dau seama dacă pe tine chiar te cheamă Ocean sau e doar un alt alias, mint cu un zâmbet strâmb pe buze.
Face un pas înapoi și-mi dă drumul la palmă. Eu, însă, îl trag înapoi, strângându-i și mai tare mâna. E ferm și are o energie doar a lui, care îmi dă încredere pentru o clipă. În fracțiunea asta de secundă, e ca si cum viața mea ar putea să se mai ducă dracului de vreo două ori fără vreo reacție din partea mea. Sunt calmă după atâtea ore petrecute în tensiune, ceea ce-mi întețește oboseala. Casc împotriva tuturor încercărilor de a mă abține.
– Asta e o întrebare pe care o auzeam des în școală. Numele meu chiar e Ocean, iar pe fratele meu mai mare îl cheamă Mirage.
Îmi dă explicații pe un ton sec.
– Pe tine chiar te cheamă Honey?
Pufnesc, pur și simplu, în râs ca răspuns, iar zâmbetul mi se transformă repede într-un căscat.
– Știu că vrei să te odihnești. Ajungem la asta într-o secundă, îți promit.
Vocea lui Mac s-a schimbat drastic, devenind mult mai gravă. Replica mea întârzie să apară și nu reușesc decât să îl privesc cu o sprânceană ridicată.
Atitudinea lui mă rezumă la tăcere. Mac mă iubește dintotdeauna și nu sunt obișnuită cu dominația pe care o exercită asupra mea acum.
S-a convins că sunt bine, cel puțin pentru moment, și a început cu chestiile serioase. Mă privește cu reproș, de sus, făcând diferența de zece centimetri dintre noi să pară de o mie de ori mai mare. Urechile îmi țiuie și, pentru o secundă, mă tem c-o să leșin. Încerc să mă focusez pe lănțișorul cu scut care-i atârnă de gât, iar brelocul de la chei mă arde brusc din buzunar. Arată exact la fel. Semnul familiei Honeyman. Tata i l-a dat odată cu ale noastre doar ca să-i arate că legăturile dintre noi nu se rezumă la genetică și sânge. Atunci, copilul găsit Dumnezeu știe pe unde și adus acasă din milă a devenit fiul lui.
– M-ai ținut departe de Țara Minunilor timp de cinci ani, îi reproșez, încordată și încruntată. Chestia asta mai poate să aștepte câteva ore, continui, întinzându-mă teatral, în încercarea de a-l face să observe că sunt frântă de oboseală.
Nu gândesc cum trebuie și mă tem că voi face alegerea greșită. Asta considerând că mai am ceva de ales.
Mac pufnește în râs, dar îi văd supărarea în fiecare detaliu al chipului.
– Cred că glumești.
Se arată stupefiat de atitudinea mea lentă și aparent relaxată.
În realitate, sunt doar amorțită și aș vrea ca el să înțeleagă asta.
– Tu m-ai chemat aici! Tu mi-ai cerut ajutorul!
Vibrația vocii lui mi se izbește de timpan ca o lovitură sub centură.
– Ți-am cerut ajutorul ție, nu întregii mafii din Boston!
Replica mea cade prost între noi doi și pot să ne simt prietenia rănită, sângerând pe asfaltul șoselei care m-a adus aici. Am sperat la ajutorul lor, al tuturor celor din Țara Minunilor. O știu și aș recunoaște-o, dacă nemulțumirea lui nu m-ar intimida atât de tare. A avut grijă de mine încă de când eram copii, iar eu am avut mereu încredere în el. Momentul în care îmi uit capul și nu mai știu nici eu ce să cred sau ce să vreau, îi face pumnii să se încleșteze până ce articulațiile degetelor i se învinețesc și maxilarul să se încordeze vizibil.
Sunt îngrozită. Mi-e frică de mine. Mi-e frică de ei. Ce să caut eu acolo, printre atâția oameni periculoși? Mă chircesc. Vreau să mă ascund undeva, sub o piatră și nu mai ies niciodată. Întreg corpul meu tânjește după siguranță, dar n-am nicio idee cum să ajung la ea. E atât de departe. Și eu sunt atât de obosită.
– Uite care-i treaba, de fiecare dată când ai vrut să intri în Țara Minunilor, nu căutai, de fapt, decât probleme. Căutai să te apropii de mine. Sunt un coșmar, Honey! Toată viața mea e un coșmar și-am încercat cu tot dinadinsul să te țin departe. Gloanțele și adrenalina dau dependență, dar plăcerea asta vinovată nu merită pentru că ce dai la schimb e siguranța ta și a celor pe care-i iubești. De aia poți să numeri pe degetele de la o mână ocaziile în care ne-am văzut după înmormântarea lui Arthur. Nu ești în siguranță în preajma mea. Nu ești în siguranță în lumea mea.
Îmi cuprinde bărbia între degetul arătător și cel mijlociu și mă forțează să mă uit în ochii lui.
Atunci când privirile ni se intersectează, îi pot observa cu ușurință zbuciumul și contrarierea. Chipul lui mereu vesel e acum încărcat de teamă. Am știut mereu ce face, totuși nu i-am văzut niciodată rănile atât de clar. Știu că l-am dezamăgit, că trebuia să fug mai des sau mai departe. Că trebuia să mă țin la distanță de probleme, așa cum i-am promis. Mai știu și că, în sufletul lui, prietenul meu cel mai bun se învinovățește pentru toată situația asta. Pentru că n-a reușit să mă apere până la capăt, iar acum suntem puși între două rele.
– Ideea e că acum nu mai ești în siguranță nicăieri. În ultimii cinci ani n-a reușit nimeni din vechea viață să dea de tine, dar, de data asta, chiar ai nevoie de Otto. Nu există altă cale. Ai ales asta pentru noi toți în momentul în care ai început să ieși cu nenorocitul ăla de Philip, mârâie pe gâtul meu, în timp ce mă apucă strâns de încheietură.
Încep să mă zbat și dau chiar să-l mușc.
– Lasă-mă dracului! țip, împingându-mă tare cu mâna liberă în pieptul lui pentru a-l forța să-mi dea drumul.
Ceea ce-mi oferă sună mai mult ca un bilet doar dus către Infern, iar eu am venit aici pentru o soluție. Nu sunt pregătită să accept că asta va fi viața mea de acum.
– Jur că termin chiar acum cu Țara Minunilor, dacă ai tu o soluție mai bună. Pentru că Otto e singura mea idee și poți să fii sigură că n-o să te las să mori doar pentru că îți e frică.
Privirea lui mă sfâșie, așa cum fulgerul despică cerul în nopțile cu furtună. Ochii lui exprimă reproșuri. Nu ar fi dispus să cedeze la varianta lui, nici măcar dacă aș avea și eu una.
Pupilele îi sunt înguste și aruncă scântei în direcția mea.
Zâmbetul lui cu o nuanță de răutate îmi ridică tensiunea.
– Ce vrea amicul meu needucat aici de față să spună e că avem o idee legat de ce s-a întâmplat. Și nu arată prea bine. Sursele mele spun că fostul ăsta nebun al tău și-a vândut, la propriu, sufletul Diavolului doar ca să te găsească.
Cuvintele lui Ocean mă fac să tresar. Aș vrea să fug, dar nu mai am putere. Nu mai am unde să mă ascund. Rămân cu respirația tăiată în așteptare.
– S-a implicat până la extrem în afacerile unui gang din New York, cunoscut ca Animus, și a trecut prin Iad ca să le câștige încrederea, continuă el.
Mii de gânduri îmi inundă mintea. Îl observ pe Mac cum își ferește privirea și fiori îmi străbat șira spinării. Băieții ăștia doi sunt asasini plătiți, totuși, văd frica adunându-se în ochii lor atunci când discuția se îndreaptă spre Philip. Poate că am iubit cel mai mare monstru dintre toți și n-am realizat niciodată. Mi-ar plăcea să spun că și eu am devenit un monstru, pentru că am stat atât de mult printre ei, dar știu că sunt, de fapt, doar un copil mic prin comparație. Eu am cicatrici în genunchi de când jucam fotbal cu tata în curtea din spate. Ei își vând sufletul Diavolului și traversează Iadul, apoi aleg să numească asta o zi obișnuită. Nu am unde să mai fug. În loc, o să mă cobor mai jos decât am fost vreodată, la standardele care plutesc peste tot în jurul meu.
– Îl foloseau ca să le facă treaba murdară. E posibil să nu afle vreodată că e mort.
Puțin mai calm, Ocean își continuă explicațiile. Mac, de cealaltă parte, se încordează din ce în ce mai tare. Încruntătura i se adâncește cu fiecare clipă care traversează pe lângă noi. E mai rău decât sunt dispuși să-mi explice. Numai gândul ăsta îmi face pielea să se zbârlească.
Am murit câte puțin din ziua în care tata a fost ucis în accidentul acela. Nu mi-a fost niciodată frică, ba de multe ori mi-am dorit să intru pur și simplu în comă alcoolică și să nu mă mai trezesc niciodată. Chiar acum, însă, simt pistolul pe ceafă și groază în inimă.
– Sau e posibil să vină după tine, replică prietenul meu cel mai bun dintr-odată.
Scâncesc atunci când îi aud vocea răgușită.
M-am trezit de tot. Cuvintele lor îmi bâzâie în urechi în mod repetat. Nu mai gândesc. Nu mai aud nimic din exterior.
Mă simt neajutorată, singură, deși o întreagă lume își deschide porțile mereu ferecate pentru mine.
Aceea va fi lumea mea, singurii oameni care mi-ar putea ierta vreodată păcatele. Singurii care s-ar putea uita la mine fără prejudecăți și fără să încerce să mă repare. Cei din Țara Minunilor sunt la fel de distruși ca mine. Încep să hiperventilez. Mă așez pe jos, fără să-mi pese c-o să-mi murdăresc singurele haine. Am știut de la început că să-l omor pe Philip era o mișcare riscantă, dar nu m-am gândit niciodată că poliția va deveni cea mai mică problemă a mea. În fața ochilor mi se desfășoară din nou cadrul cu privirea lui pierdută, însângerată, inertă. Eu am făcut asta.
A fost care pe care. Un joc pe viață și pe moarte. Încă din prima zi. Aveam șaișpe ani și-o minte întunecată, făcută praf. Am crezut că iubirea lui o să mă salveze de tensiunea de acasă.
În realitate, am crezut c-o să mă salveze de toți demonii mei. N-aveam de unde să știu că ăla o să fie începutul sfârșitului.
Șuieratul sinistru al vântului mă aduce la realitate. Înțeleg iarăși cuvintele celor doi băieți din fața mea.
– Honey, ești cu mine?
Îmi copiază replica și gestul cu mâna de mai devreme. Tresar. Abia acum observ cât e de serios.
– Aici.
Scâncesc, apoi înghit în sec.
– Înțelegi ce-ți zice amicul meu prea calm aici de față?
Îl privesc confuză pentru un moment, cu toate că știu deja că răspunsul la întrebarea lui este da.
– Te mai întreb o dată. Vii cu noi în Țara Minunilor?
Îmi întinde brațul și mă ajută să mă ridic de pe jos cu ușurință, de parcă aș cântări puțin mai mult decât o pană.
– Nu e ca și cum aș avea de ales, șoptesc, scursă de orice vlagă.
Nu cred că se poate mai rău de atât.
Mac rânjește, oarecum satisfăcut.
– Să nu-ți fie frică. Țara Minunilor chiar e un loc periculos, dar o să am grijă de tine, mă trage într-o îmbrățișare scurtă, electrizantă și-mi mormăie aceste cuvinte la ureche.
Simt că ar trebui să continui cu „Până când moartea ne va despărți", dar sfârșesc înghițindu-mi cuvintele. În lumea asta a lui sunt prea multe pericole ca să mai fiu vreodată cu adevărat în siguranță. Un singur om n-o să mă poată proteja de toate. Nici măcar omul care și-ar da viața pentru mine.
– Știu. Ăsta e adevărul nostru. Și nimeni nu poate să ni-l ia.
În realitate, vreau să țip de frustrare. Tot în realitate, trebuie să-mi asum că m-am băgat singură în asta. Oricât aș vrea să mă ascund, să mă uit cu ușurință la faptele mele, adevărul e că locul meu e acolo. M-am luptat ca o leoaică pentru supraviețuire. Încă mai am cicatrici care o dovedesc. Am fost doar eu și mașina mea pe un drum lung care m-a adus aici. Pentru prima dată, încep să cred în destin.
– Pornesc motorul.
Vocea lui Ocean sparge aerul ca un glonț țintit în sticlă. Mă trec fiori. Chiar si de dincolo de moarte, Philip tot nu vrea să mă lase în pace.
– O să-ți placă Țara Minunilor.
Șoaptă prietenului meu celui mai bun și degetele lui împleticindu-se cu ale mele mă fac să tresar.
Băieții sunt trăsnet cu toții, dar o să le rup degetele pe rând chiar și dacă se gândesc să te atingă.
Zâmbim amândoi trist la remarca asta.
Pot măcar să-ncerc să fiu puternică pentru el. Să mă deschid noilor experiențe și să mă redescopăr. O nouă viață. O altă minciună.
Am mai trecut de sute de ori prin asta.
M-am pierdut demult în marea de clone și mi se pare imposibil să mă regăsesc, totuși mă trezesc în fiecare dimineață cu speranța că-mi va fi bine.
Îmi mișc robotic picioarele, încercând să înaintez spre portiera din stânga deși ea se află numai la câțiva zeci de centimetri de mine. Sunt tot eu, dar mă simt străină în propriul corp. Cuprind mânerul cu degetele lungi și reci.
– Știi ce o să-mi placă cel mai mult la Țara Minunilor?
Mac tresare, ca trezit din somn.
Eu chicotesc, deși stresul lui vizibil cu ochiul liber mă sperie mai tare decât orice prognostic.
Expirăm cu năduf în exact același timp.
– În sfârșit o să fac parte din lumea ta, murmur temătoare.
Bretonul îi e căzut pe chip, totuși îl observ făcând o grimasă ca de durere. Sau poate doar îmi imaginez.
– Prostuțo, dacă vreau să înțelegi ceva din seara asta, lucrul ăla e că tu ești lumea mea, îmi declară dintr-o singură respirație care se frânge puțin la final.
E prea târziu pentru multe acum. Înțelegem amândoi în van că nimic nu e garantat. Casa lui poate rămâne străină pentru mine, doar o altă carapace. Am avut o mie de șanse de a fi noi înainte și le-am pierdut pe toate.
Aproape că-mi doresc să fi murit în locul lui Philip.
Rămân paralizată și tot ce fac e să zâmbesc strâmb. Vântul îmi foșnește din nou pe lângă urechi. Îmi îndrept spatele.
Mâine o să fie mai bine.
Lui îi ia câteva secunde ca să zâmbească înainte de a intra pe scaunul din dreapta.
– Otto o să trimită pe cineva după mașina ta dimineață, Mac îmi răspunde la o întrebare pe care n-am pus-o.
– Mie poți să-mi spui Ocean când vrei, dar te avertizez să nu îi spui niciodată Pălărierului pe nume atunci când e de față, intervine șatenul de nicăieri. Pe la spate toți îi spunem așa, dar e o regula pe care a impus-o acum mult timp, și cel mai bine pentru tine este să nu îi calci peste cuvânt, crede-mă!
McLarenul e un model mai vechi, cu doua portiere și trei locuri. Asta îmi permite să stau la același nivel cu Mac, ceea ce-mi oferă un sentiment de siguranță, chiar dacă Ocean e între noi, la volan.
Mă simt bine și atunci când șoferul pornește niște muzica techno în surdină, deși până acum îmi crăpa capul de durere.
Stau amândoi cuminți pe scaunele lor, dar nu mă pot abține să nu mă simt, măcar pentru o secundă, ca o pradă ușoară. Abia apoi îmi amintesc că suntem oficial în aceeași echipă.
În lumina albastră a bordului par îmbătrâniți cu zece ani deși, în realitate, avem cu toții aproape aceeași vârstă. Am un gol în stomac.
Îmi închid ochii și-mi sprijin, obosită, capul de geam.
– Nu sunt sigur că avem destui oameni pentru asta acum.
Ocean mormăie în barbă și îmi dau seama că muzica e doar o acoperire pentru conversația pe care cred că o pot purta în pace, acum că mă văd adormită.
– Nu suntem pregătiți pentru nimic din toate astea și dezastrul abia acum începe.
E liniște pentru un moment.
Gem și mă chircesc ca prin somn. Discuția îmi dovedește încă odată că Țara Minunilor e un loc complicat, iar intrarea e doar primul dintr-o mie de pași pe un teren minat.
– Salvarea ei o să lase multe cadavre în urmă.
Devine din ce în ce mai greu să-i ignor. Nu că m-aș strădui prea tare. Îmi mușc buza.
Mă concentrez pe vibrația mașinii care ia violent o serie de curbe.
– O să anuleze toate eforturile pe care Arthur și Jules le-au făcut.
Înghit în sec. Vreau să deschid ochii, să întrerup conversația, dar organismul nu cooperează după ce aud numele părinților mei. Aceia sunt oameni care m-au făcut și care m-au înnebunit și care, poate, au încercat din răsputeri să mă salveze.
– Aș sacrifica pe oricine doar s-o păstrez în viață. Niciun preț nu e prea mare pentru mine. O iubesc într-o mie de feluri nebune, deși mi-am trăit viața doar ca cel mai bun prieten.
– Eu, dintre toți oamenii, înțeleg asta cel mai bine, amice. O să-ți fiu alături chiar dacă mă ucide, murmură Ocean apoi discuția moare, pierdută în acordurile muzicii de la radio.