Dragoste Intunecata

-Nu, Dolli, ce importanta are? Era doar o dadaca, si acum esti oricum destul de mare sa-ti porti singura de grija, draga mea! m-a repezit mama.

-Doar o dadaca? m-am plans.

Nu ii mai ascultasem cuvintele si am fugit in camera mea plangand. Am suferit enorm pierzand-o pe cea pe care o consideram mama, si tot odata , cea mai buna prietena. Insa nimic nu se compara cu aflarea faptului ca ei nu i-a pasat nici un pic de mine, ca ea nu m-a iubit asa cum am iubit-o eu, totul a fost o minciuna, numai minciuni! Singura fiinta care credeam ca ma iubeste ma parasise. La ce era ea mai buna decat parintii mei atunci? Desi nu aveau timp de mine, macar ei nu m-au parasit!

Am suferit enorm atunci iar acest eveniment si-a pus amprenta pe mine si pe viitor. Mi-a fost mult mai greu sa am incredere in oameni, sau sa ma apropii de cineva.

Relatia cu parintii mei a continuat sa fie la fel de rece si pe parcursul gimnaziului. Pur si simplu trebuia sa fac totul pe cont propriu, sa ma descurc singura. Ei se asigurau doar ca am mancare si toate necesitatile. Insa dragostea si atentia nu era inclusa in pachetul lor cu "tot ce am nevoie". Si sincera sa fiu, ii intelegeam intr-un fel, voiau sa imi ofere un viitor mai bun. Dar lipsa lor constanta din viata mea m-a afectat enorm.

Am trecut prin gimnaziu facandu-mi putini prieteni, dar care erau adevarati.  Aveam impresia ca primesc dragoste prieteneasca de la ei, iar din partea mea orice tip de dragoste era bine-venita, tanjeam efectiv dupa ea, dupa putina atentie. 

Odata cu inceperea liceului insa, am dat insa peste o alta problema. "Look-ul". Pana in clasa a 9a, nu ma preocupase felul in care aratam, felul in care imi statea parul, felul in care ma imbracam. Insa odata intrata in acest univers nou, mi-am dat seama ca nu fac parte din el. Eram diferita, mereu am preocupase invatatura, notele mari. Credeam ca cunostiintele superioare ma vor face fericita, insa ma inselasem...nu eram. Parul meu blond deschis, lasat sa creasca de voia lui, hainele comode si seci pe care le purtam, iar kilogramele pe care le pusesem in ultimii ani pe mine nu ma faceau foarte atractiva. Sa nu mai zic de ochelari si aparatul de dinti. Pff, oare nu ma uitasem niciodata pana atunci in oglinda? 

Majoritatea fetelor din clasa mea aveau prieten, iar eu nu am avut inca contact cu o persoana din sexul opus in viata mea. Acest lucru ma deranja, deoarece tanjean intr-un fel dupa asta. In scurt timp, au inceput si rautatile la adresa mea, care, desi nu as fi recunoscut niciodata, ma intristau, ma faceau sa ma simt si mai putin acceptata de catre cineva. Insa m-am hotarat sa le arat ce sunt in stare, si atunci cand imi pun ceva in minte, nimeni nu ma poate face sa ma razgandesc. Voiam sa ma schimb, insa in fond nu pentru mine, ci pentru a-i impresiona pe restul, crezand ca frumusetea si integrarea ma vor face fericita....

Am inceput  sa fac efort fizic de cate ori puteam. M-am tuns, mi-am aranjat parul blond, o nuanta care imi avantaja culoarea ochiilor, de un albastru al marii. Am inceput sa iau cursuri de machiaj, si sa ma machiez ca si o profesionista, sa ascund cosurile specifice varstei. Am inceput sa ma interesez de moda, citind reviste peste reviste, uitandu-ma la emisiuni cu transformari miraculoase a unor "paria" ale societaii, cum eram eu privita la scoala. Mi-am achizitionat niste haine la moda, deoarece, din fericire, banii erau un lucru de care nu mai duceam lipsa, desi i-as fi schimbat oricand cu putina afectiune parinteasca.

Pana in clasa a 11a, clasa care astazi am terminat-o, am ajuns de nerecunoscut. A fost o schimbare mareata. Slaba, cu parul drept, si lung, cu fata mereu machiata armonios, imbracata dupa ultimul trend. Asa am ajuns sa fiu. Intr-adevar, cei din jurul meu si-au schimbat atitudinea fata de mine, dintr-o data devenisem fata pe care toti baietii o curtau, pe care fetele o invidiau si voiau sa fie ca si ea. Dar m-a facut asta fericita? Nu. Nu eram fericita, fiindca asta nu eram eu. Inauntru, eram tot vechea Dolli, simteam inca ca acel ceva lipseste.