De Viță Nobilă

Capitolul 28

Au trecut câteva săptămâni de când locuim în casa de lângă râu, obișnuița s-a făcut stăpână și am învățat toate meșteșugurile lui Mateo. Gătesc zilnic și am început deja să îndrăgesc rutina obișnuită de zi cu zi, zâmbesc când văd cafea și scorțișoară în raft. Asta înseamnă un singur lucru, Mateo s-a trezit cu noaptea în cap și a fost la băcănie să facă cumpărături. Pun repede ibricul pe plită să fac niște cafea, după tigaia și bat ouăle. I-au niște șuncă și puțin mărar, după le adaug în omletă și le pun la prăjit, cum ziceam, am început să mă pricep și privesc mândră farfuriile de pe masă ce le-am umplut cu micul dejun. I-au ibricul de pe foc și pregătesc cafeaua, Mateo își face și el apariția în bucătărie și se așează pe scaun.

-Văd că petreci mult timp în bucătărie, draga mea soție.

-Da, măcar atât să fac dacă tu te-ai angajat.

Mateo s-a angajat de curând la băcănie, luna de miere s-a scurs mai repede decât am anticipat dar măcar facem fața cheltuielilor și ne descurcam minunat.

-Mă gândeam, acum că știu să gătesc ar trebui să îmi caut și eu ceva de muncă, la o bucătărie sau ceva, de exemplu un han.

-Nu ma Bella, încă mai găsesc coji în omletă, spune și rade. Ar trebui să mai experimentezi câteva luni înainte să mergi undeva.

-Ce nerecunoscător, nu mai scap coji în omletă de aproape două săptămâni!

-Așa este, ai dreptate și spun asta doar pentru că sunt prea obosit să încep un argument. Mulțumesc pentru masă, dar trebuie să plec la lucru, spune și mă sărută în creștetul capului.

-Am mai vorbit despre asta, când mă săruți așa părintește îmi vine să urlu de necaz.

-Da, știu. O fac special să te aud, spune și mă prinde de bărbie.

Mă ridică spontan și mă așează pe masă, sărutând cât putea din pielea mea acoperită doar cu o cămașă de noapte largă ce dezgolea mult din piept. Asta îmi place la el, felul său sălbatic de a lua ce își dorește și de a mă face pe mine să rămân fără aer și cu gura uscată de dorința. Mână să ajunge între picioarele mele și de aici plăcerea se dezlănțuie înăuntrul meu, vreau mai mult, de fiecare dată vreau mai mult fără să mă satur vreodată de el. Îmi trezește dorințe întunecate gata să fie împlinite în orice secundă, parca simte totul și nu-mi iartă nici cea mai ascunsă fantezie, totul prinde satisfacție când mă atinge el.

-Îmi pare rău iubito, doar atât îți pot oferi în dimineața asta, ști că o să întârzi dacă mai rămân.

-Știu, spun gâfâind.

Mă sărută pentru ultima dată, înainte de plecare după pleacă mulțumit de satisfacția pe care mi-a oferit-o.

Cobor și eu de pe masă și strâng vasele, săptămânile astea au fost un dezmăț total.

Îmi fac de lucru făcând curățenie prin casă după îmi amintesc de cafeaua rece ce zace pe masă de dimineață, noroc că nu sunt pretențioasă. Îmi iau cafeaua și un palton gros și merg afară să o termin. Vremea se îmbunătățește, zilele acestea a fost cam frig și urat, dar astăzi soarele s-a făcut prezent încălzind atmosfera.

Îmi e așa dor de Carolina, dar cel mai mult îmi lipsesc părinții mei. O văd pe Iza cum vine prietenoasă spre mine, bănuiesc că a venit să își primească bine meritată mâncare. Iza este o pisică vagabonanta ce a mâncat toată mâncarea gătită de mine, fie ea bună sau extrem de proastă.

-Bună domnișoară, ți-am păstrat special niște resturi de omletă, o să-ți placă acestea, promit, spun și mă ridic să îi aduc pisici dreptul ei.

Sărăcuța cred că are pui, iar sărăcuța de mine va mai avea în curând o șatră frumoasă de pisici vagaboante de hrănit.

-Poftim și sper că nu ai prea mulți pui acolo de unde vi, maxim doi! spun autoritar.

Mi se înmoaie picioarele când văd niște soldați ce vin direct spre mine, sunt la o distanță considerabilă dar sunt sigură că m-au văzut la fel cum și eu îi văd pe ei. Scap farfuria din mână și fug în casă imediat, nu se poate asa ceva! Nu vreau să vină aici, nu aici în viața mea liniștită. Fug în dormitor, dar degeaba, nu am unde să mă ascund și sigur vor veni aici. Îmi strâng tot curajul și ies afară, îi văd cum vin țintă spre mine, iar eu îi aștept până se apropie suficient.

-Domnișoara Mirabella Prim, suntem obligați să vă aducem la curte de urgență, nu acceptăm nici un refuz.

-Foarte bine, spun iar acesta își drege glasul.

-Unde este Mateo Herrera?

-Soțul meu? Este la băcănie, spun ca să se facă cunoscut faptul că ne-am căsătorit.

-Căsătoria a fost legală? mă întreabă și mă ia prin surprindere.

-Da, normal că a fost.

-Cine sunt martorii?

Soldatul ăsta este foarte interesat de cum s-au întâmplat evenimentele, nici nu știu dacă e treaba lui să facă tot acest interogatoriu sau dacă pur și simplu îl cunoaște bine pe Mateo și vrea să afle amănunte, orice ar fi nu am încredere și nu îi voi spune totul.

-Doi oameni dintr-un sat.

-Bun, practic nu aveți nici un martor, adică nimic valid, nu sunteți căsătoriți.

-Poftim? întreb dar acesta mă trage brutal după el și mă urcă pe cal. Dă-mi drumul!

-Voi vă duceți și îl luați pe Mateo, să îi spuneți să vină de bună voie la palat pentru că o am pe soția sa, spune și doi soldați pleacă în căutarea lui.

-Nemernici ce sunteți, nu puteți anula o căsătorie, nici regele nu poate face asta!

-Mai vedem.

-Ce e așa important la căsătoria noastră? Nu poate regele găsi altă fată pentru a o căsători cu nobili lui?

-Am știut eu că ești naiva dar acum suni ca și o adevărată proastă, Mateo nu ți-a spus adevărul sau te prefaci al naibii de bine?

-Despre ce adevăr vorbești?

-Mateo e fiul regelui, el nu trebuie să facă prosti de genul ăsta și să se căsătorească cu o fică de nobil ce e falită, spune și eu râd.

-Mateo e fiul regelui? întreb pentru a mai auzi încă o dată.

-Da, iar acum regele foarte supărat, când credea că însfarsit a devenit bărbat și își asumă responsabilitatea, el fuge cu tine. Atâta rușine adusă în toți acești ani a fost ștearsă cu greu de când a devenit general, iar acum a revenit.