De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 48

Îmbrac ceva lejer de casă și ies în căutarea lor. Îi găsesc în curtea din spatele casei, pe fotoliul din grădină. Azi a fost o zi foarte călduroasă, iar scumpul meu coleg de locuință, a profitat la maxim de fiecare doza de vitamina D pe care o putea lua de la soare.

— Se lasă răcoare, îi șoptesc când mă apropii suficient de ei.

— Da, dar avem paturica cu noi, zâmbește și o învelește mai bine pe Iris.

— Dacă răcește, te mănânc! spun în timp ce iau loc pe unul dintre fotoliile alăturate.

Zâmbește cu regret cumva, parcă dorind să mă tachineze la rândul lui, dar ceva îl oprește. Iar eu mă întristez. Instinctiv fac tot felul de glume de genul, iar răspunsurile lui sunt adesea tăcerea sau "nu este momentul, Edaline".
Uneori încep să îmi urăsc numele spus din gura lui. Sună ca o mustrare, nu ca o mângâiere, cum suna cândva.

Câteva minute mai târziu, după ce soarele a apus, intram in casa, eu o iau pe fetiță și o pregătesc de culcare cât timp Blake pregătește cina.
Rutina de seara a micuței consta zilnic în baiță, masaj, poveste cu culcare și apoi somnicul.

In general totul durează în jur de o ora, dar azi simt nevoia să petrec puțin mai mult timp cu ea. În ultima perioada am niște gânduri nu tocmai frumoase, și simt cum mi se întipărește vina in suflet. Simt că încep să îmi pierd identitatea. Noaptea, când sunt singura în dormitor, in patul meu imens si pustiu, simt că nu sunt decât mamă. Nu mă mai simt femeie. Iar respingerea constanta a lui Blake nu face decât să consolideze convingerea asta.

Ies din dormitor de îndată ce o așez pe Iris în pătuț. Încă din hol pot simți mirosul delicios de mâncare și stomacul deja începe sa protesteze cu sunete grotești. Mă abțin să nu alerg spre masă, fiind extrem de înfometată.

— Ce avem în seara asta? întreb nerăbdătoare să mănânc orice delicatesă a pregătit minunatul meu prieten.

— Lasagna, răspunde în timp ce scoate tava din cuptor și o așează pe masă.

Lasagna.
Este a doua oară când mănânc.
Prima data a fost la el.
Pe când eram un cuplu.
Pe când însemnam pentru el ceva mai mult decât o prietenă, mamă a copilului său.

— Delicios, spun cu un zâmbet trist privindu-l cum îmi așează o farfurie aburinda în față.

Mestec cu greu fiecare îmbucătură, si înghit si mai greu. Cumva un alt val de tristețe îmi mătură sufletul.

— Blake, încep eu cu o voce tremurândă. Poți sta tu în noaptea asta cu Iris? Eu aș vrea să ies în oraș, dacă nu este o problemă.

Nu știu de unde mi-a venit ideea asta, dar cumva tot gândul asta că îmi pierd identitatea mă fac să mă simt uitată. Ma uit pe mine. Iar in clipa asta am nevoie să mă concentrez mai mult pe nevoile mele de femeie și mai puțin pe cele de mamă. Deși mă simt vinovata, vreau să îmi permit măcar o data, după atâtea săptămâni, să fiu egoista. Nouă luni cu sarcina nu m-am concentrat decât pe bebelușul meu, acum mă concentrez doar pe rolul de mamă. Simt că nu este bine. Simt că mă afectează psihic. Și trebuie să îmi revin cumva, chiar dacă asta înseamnă să iau pauza de la noul meu rol, măcar câteva ore. Merit asta. Cred.

Blake face ochii mari spre mine, cu o privire indescifrabilă. Stă câteva secunde pe gânduri analizându-mă, dar apoi reușește să își adune cuvintele.

— Desigur, Edaline. Meriți asta, forțează un zâmbet ce vrea să fie prietenos, dar nu este.

Pare mai degrabă un zâmbet stângaci. Nu vreau să analizez prea mult expresia lui, caci o să o iau razna. De fiecare data când încerc să îl înțeleg, ceva mă rănește. Ori o respingere vizibila din partea lui, ori propria-mi realizare că între noi nu mai exista nimic.

Termin de mâncat extrem de rapid și fug în dormitor să mă pregătesc. Deja știu unde voi ajunge în seara asta. Și ce voi bea. Cuba Libre! Doamne mă simt de parcă am fost pedepsită câteva luni și mama tocmai mi-a dat voie sa ies la o petrecere. Ce ciudat.

Încep să îmi așez parul, aplic un machiaj îndrăzneț, dar nu vulgar, apoi caut prin dulap o ținută care să mă facă să ma simt mai mult Edaline femeia și mai puțin Edaline mama.

Corpul meu nu și-a revenit în totalitate la forma inițială, dar sunt mult mai incantata de aspectul meu de acum, decât eram în urma cu o lună. Singurul lucru schimbat sunt sânii ce par că îmi vor exploda și soldurile mult mai proeminente. Și fundul mi-e puțin mai mare. Cred.

Stau câteva minute în ușa șifonierului analizând fiecare ținuta, apoi o văd. Rochia roșie. Nu stau prea mult pe gânduri și deja o îmbrac. Incredibil cum acum pare ca se așează mai frumos pe noul meu corp.

Mă privesc în oglinda și aproape că simt nevoia sa ma pup singura, la cât de bine arat. Cred că dacă ma mai holbez mult la propria-mi reflexie, o să încep să plâng de fericire.
Îmi iau o gentuța în care arunc telefonul și cardul și ies grăbită pe ușă.

Blake sta tolănit pe canapea când își întâlnește privirea cu a mea. Brusc i s-a dus toată culoarea de pe chip. Este palid. Alb. Var. Cred că sufletul tocmai i-a părăsit corpul, ca altfel nu-mi explic expresia funebra de pe chipul său.

— Voi avea telefonul la îndemâna tot timpul. Orice s-ar întâmpla, să mă suni. Îți voi scrie din cincisprezece în cincisprezece minute. Sigur este in regula sa ies? încep să am îndoieli când îl văd că este în pragul unui leșin.

— Ieși îmbrăcată așa? accentuează ultimul cuvânt cu o combinație de furie și scârbă, iar eu încep să privesc în jos spre corpul meu cu îndoială.

— De ce? Ce este în neregulă? simt cum începe să îmi tremure vocea.

O sa plâng.
Sunt muuult prea emotiva pentru momentul asta.
Hormonii de după sarcină încă mai își bat joc de mine din când in când.

Scutura din cap și își revine instant la Blake cel cald și grijuliu.

— Nimic. Ești doar foarte frumoasă. Sper să te distrezi. Si stai fără griji, noi vom fi bine, zâmbește liniștitor.

Îmi iau la revedere și ies din casa când aud că Uberul mi-a sosit.

Edaline, asta este seara ta.
Distrează-te!