De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 50

— Tu tocmai m-ai sărutat, îl privesc uimită și foarte imbujorată.

Iuțeala și gustul lui apăsător de alcool a rămas imprimat pe limba mea, iar eu nu pot decât să zâmbesc. Inima începe să danseze ca o naiva în pieptul meu, iar eu nu știu cum sa mă comport.

— Nu mai spune. Serios? mă tachinează cu un rânjet atrăgător.

— Cred că este momentul să mergem, stric momentul și părăsesc ringul de dans.

Blake nu spune nimic, doar mă urmează îndeaproape. Mă apropii de bar, unde îl rog pe Carter, barmanul, să îmi înapoieze poșeta, apoi ies din bar.

— De ce fugi așa? pare Blake că se chinuie să țină pasul cu mine.

Starea mi s-a schimbat brusc. Mă simt furioasă. Prostită. Amăgită.

— Nu știu ce este în mintea ta, dar nu îți pot face jocul, Blake, încep să zbier spre el. Nu poți să mă săruți și mâine să ai pretenția să mă comport se parca nu s-a întâmplat nimic. Nu merge așa. Îmi este de ajuns că îmi rănești inima zilnic, nu o face mai profund de atât. Te rog, implor cu ochii deja în lacrimi.

— Tu chiar nu ai auzit nimic din ce am spus acolo?

— Am auzit.

— Și atunci care dracu este problema că nu înțeleg! începe să tipe și el spre mine.

— Problema este că nu înțeleg ce vrei de la mine!

— Pe tine, Edaline. Te vreau pe tine!

— Nu sunt deschisă în a avea aventuri de-o noapte cu tine, Blake.

— Hormonii aia ți-au afectat și neuronii? oftează obosit și nervos.

Mă încrunt și simt că o sa iau foc în curând. Nu știu cine se crede de își permite să mă jignească așa. Fac doi pași cat să mă apropii de el mai mult, apoi îmi ridic palma cu destinație directă spre fața aia a lui aroganta. Nu apuc să fac contact cu pielea sa. Încheietura îmi este blocată în aer, prinsă de mana lui.

— Ah, te urăsc atât de tare! continui să îi tip furioasă în față.

— Doar pentru că mă iubești, ranjetul ăla nesuferit apare din nou pe moaca lui.

— Ești nebun!

— Poate, dar tu mă întreci, începe sa râdă zgomotos.

Îmi eliberează mâna și îmi face semn să mergem spre mașină. A venit cu mașina, iar el a băut mai mult decât mine, așa că îi cer cheile să conduc. Din fericire pentru sănătatea mea mintală, nu se opune.

Ne așezăm fiecare la locul nostru, apoi pornesc din loc. Nu ne mai spunem nimic. Ne comportam de parca nu s-a întâmplat nimic între noi mai devreme, ceea ce mă enervează și mai tare.

— Mai tii minte dimineața aia în care aproape mi-ai făcut bagajele să mă dai afara, doar pentru că am îndrăznit să beau cafea din ceașca ta preferată?

— Ești conștient că sunt o bomba cu ceas în clipa asta, nu? Nu te juca, te rog, încerc să inspir și să expir adânc, intr-o încercare eșuată de a ma relaxa.

— Sau seara în care te-a deranjat atât de tare că am continuat vizionarea serialului tău, fără să îți cer voie, încât mi-ai aruncat hainele în stradă?

— Taci, Blake. Taci!

— Edaline, ești nebună. Ești cea mai nebună femeie pe care a creat-o Dumnezeu. Dar toate astea mă fac să realizez cât de minunată ești. Poate asta este nebunia mea. Să fiu fascinat de o femeie ca tine. Nu crezi?

— Să fiu a naibi dacă înțeleg ceva din tot ce vrei să spui. Te-ai îmbătat deja de la trei pahare de whisky?

— Trage pe dreapta, îmi poruncește cu un ton grav.

— Mai avem o curbă și ajungem acasă, Blake.

— Trage pe dreapta, insista mai apăsat.

— Ai răbdare două minute și vom ajunge, încerc să îi imit tonul.

Oftează din nou. Simt cum se creează un nor de tensiune electrizanta între noi, iar eu sunt extrem de nerăbdătoare să ajung acasă și sa fiu cât mai la distanța de el. Mă rog, asta dacă cei zece metri dintre dormitoarele noastre se pot numi distanță.

Parchez mașina în fata casei și mă sucesc să mă dau jos. Mana lui Blake îmi apucă brațul și mă trage înapoi pe scaun.

— Vreau să discutăm.

— Ok. Te ascult, mă prefac indiferenta.

De fapt, sunt foarte curioasă să aud ce are de spus.

— Ești atât de încăpățânată...

— Cândva iubeai asta la mine, îl întrerup subit.

— Cine spune că nu o mai fac?

— Încă o faci? îmi sucesc privirea curioasa spre chipul lui.

Rânjește cu subînțeles, dar nu îmi dă un răspuns. În schimb începe să se apropie lent spre mine. Respir greu, sacadat, anticipând urmarea.

— Mă vrei? vine o șoaptă răgușită din partea lui.

Da! Normal că da! Dar doar nu sunt nebună să ți-o spun.

— Nu. Vreau doar să mergem în casă.

— Știi ce aud eu de fapt? ridic sprânceană să îi aud răspunsul. Mă vrei. Normal că mă vrei, dar nu ești atât de nebună încât să mi-o spui.

Casc gura și îl privesc șocată. Cum naibi a făcut asta? Acum îmi citește și mintea?

— Nu îți citesc mintea, Edaline. Pur și simplu am început sa te cunosc.

— Ok, încetează să mai faci asta!

— Sa fac ce?

— Sa spui ce gândesc!

— Deci am avut dreptate.

— Cu ce?

— Ca mă vrei!

— Nu. Nu te vreau, încetează să mai spui tâmpenii și hai să mergem.

Ignora ce spun, și continuă să mă țină locului. Brațul mea este încă captiv în palma sa. Se apleacă mai mult spre mine până ce gura sa este la doar un milimetru de gâtul meu. Cealaltă mână își găsește drumul pe genunchiul meu, și urcă lent, foarte lent, spre interiorul coapselor mele.

— Dacă voi continua să urc, sunt convins că o să primesc un alt răspuns.

Închid ochii și gem încet. Îmi las capul pe spate sprijinit de tetieră. Vreau să urce. Vreau atât de tare ma atingă, chiar dacă asta va da peste cap orice afirmație de-a mea.

— Mă vrei, Edaline? vocea lui ma face sa ma cutremur, atât de gravă și pătrunzătoare.

— Nu! mă ia gura pe dinainte și regret.

Regret groaznic. Își retrage mana și îmi eliberează brațul. În secunda următoare iese din mașina, iar eu rămân singura. Deschid ochii neînțelegând ce Dumnezeu s-a întâmplat aici. Toată seara asta a fost atât de ciudată și confuză. Nu înțeleg nimic din tot ce s-a petrecut cu noi. Blake a fost atât de enigmatic și contradictoriu. Iar acum a plecat așa.

Îmi dreg glasul, de parcă ar fi nevoie și ies din mașina. Când intru in casa, Blake nu este nicăieri. Îl văd pe William pe canapea, tolănit la televizor, urmărind un meci de handbal sau ceva. Mă salută puțin absent, concentrat în totalitate pe ecranul televizorului. Înainte de a merge în dormitorul meu, pentru a face un duș, trec să o văd pe Iris. Micuța doarme liniștita, și brusc mi se înfiripa iar o vină neînțeleasă in suflet.

Ea trebuie să fie principala mea grija, nu orice alta dramă inutila. Ea este prioritatea mea.