De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 12

— Mike, de ce i-ai arătat mesajul? Era confidențial.

— Ce mesaj? întreabă fraierul confuz.

— Te rog nu mai face pe idiotul. Promit că te omor când ajungem acasă, spun calm, afișând un zâmbet pe buze.

— Sigur nu ai fumat nimic, Edaline? mă lovește cu aceeași întrebare.

— Data viitoare verifică de două ori înainte, cui îi scrii, love, șoptește Blake pe același ton blând.

Îl privesc speriată, îmi iau telefonul din buzunarul jachetei, dau în mesaje și... Mesajul este trimis către Adonis. Îmi arunc ochii de la el la telefon și invers de câteva ori, uitând complet că sunt la volan. Un claxon disperat mă readuce în prezent, scăpând telefonul din mână, undeva sub pedale.

— Îl iau eu, mă asigură brunetul aplecându-se imediat peste picioarele mele.

Îmi fixez privirea în față, focusată pe un singur obiectiv: Să ajung odată acasă!
O atingere indecentă pe coapsă mă face să tresar de pe scaun, iar pe Blake să chicotească, încă aplecat, încercând să găsească telefonul. Sau poate doar îi place poziția în care ne aflăm și trage de timp. Câteva secunde mai târziu, și o altă atingere delicată pe gleznă, se ridică și îmi întinde telefonul.

Încă două străduțe și suntem acasă. Parchez mașina în fața blocului și îi invit pe băieți să mă urmeze. Intram în lift, iar așteptarea pare dureros de lungă. Cu fiecare ocazie, Mike îmi face loc spre Blake, parcă forțându-ne să ne apropiem.

Rămâi tu singur amărâtule! Doar tu cu mine, și atunci nici sfârșitul lumii nu te va mai salva din mâinile mele. Îi transmit prin gând, de parcă ar avea puteri telepatice.

— Pe aici, rup eu liniștea, imediat ce ușile se deschid.

Etaj 5, apartament 25.
Descui ușa și îi privesc pe oaspeți cum pășesc înăuntru se fac imediat comozi în living.

— Simțiți-vă ca acasă, mă adresez spre ei în timp ce iau din frigider și desfac o doză de energizant.

— Hai totuși să nu ne simțim chiar ca acasă, spune Mike cu privirea spre Blake.

Acesta din urmă râde și îmi stârnește curiozitatea.

— De ce spui asta? întreb intrigată de subiect cu ochii spre Blake.

— Pentru că Adonis preferă să nu își țină hainele pe el acasă, mă luminează Mike.

Mă înroșesc ca o rodie, și îi evit privirea amuzată imediat. În primul rând deja mi-l imaginez umblând gol prin apartament și nu aș avea niciun regret, iar în al doilea rând, tocmai i s-a adresat cu apelativul meu, Adonis. Presimt că mă vor tachina mult timp de acum încolo cu subiectul ăsta.

— Haide-ți să vă arăt apartamentul, schimb eu subiectul.

Mă ridic și încep să pălăvrăgesc în timp ce ei se așează pe canapea, ignorându-mă complet.

— Băieți! strig spre ei.

— Nu este nevoie Eda, avem camere la hotel închiriate, mă anunță blondinul.

— Nu poți fii serios! Mike, mă apropii de ei sprijinindu-mă de spătarul canapelei, nu ai fost niciodată aici. Cu el, arăt cu degetul spre brunet, nu am o problemă să stea la hotel, dar tu... Avem atâtea de recuperat, te rog, rămâi aici. Am o cameră doar pentru tine.

— Și camera aia este vis-a-vis de camera ta? întreabă din nimic blondinul.

— Da. Tocmai asta spuneam cât mă ignorați voi.

— Atunci iau eu canapeaua și Blake poate să aibă dormitorul.

Îi privesc pe amândoi confuză. Chiar sunt ăștia doi prieteni mai buni decât suntem noi?

— Pot să împart dormitorul cu Edaline, iar tu poți lua camera de lângă, spune fără nerușinare Blake.

Îl privesc perplexă. De fapt pe amândoi. Chiar au conversația asta în fața mea?

— Și să vă aud încontinuu cum v-o trageți? Nu, mulțumesc.

— Mikeee! țip spre el.

— Ceee? Suntem conștienți că acolo se va ajunge.

— Știți ce? Duceți-vă liniștiți la hotel, le strig nervoasă, în timp ce deschid ușa să ies pe terasă.

Inspir aerul proaspăt și umed. Ploaia va începe curând, iar tunetele par să se întețească. Din spatele meu se apropie Blake, aprinzându-și o țigară.

— Ce faci? întreb iritată fluturând mâna în fața mea pentru a împrăștia fumul.

— Fumez.

— Văd asta. Nu suport fumul de țigară.

În secunda următoare îl aud cum o stinge și o aruncă în coșul de gunoi din capătul terasei.

— Edaline, începe pe ton serios, nu am glumit.

Profită de faptul că suntem singuri, și amândoi cu mintea limpede. Mi-e oarecum teamă de discuția ce va avea loc. Poate duce doar în două direcții: spre fericire sau spre distrugere.

— Cum este posibil? întreb la rândul meu.

— Cum este posibil ce?

— Să simți că te îndrăgostești într-un timp atât de scurt.

— Pentru mine nu a fost un timp scurt. Au fost cele mai lungi ore din viața mea. Cu tine timpul stă pe loc.

Îl ascult scăldată în privirea lui sinceră.

— Oare este posibil să iasă ceva bun din toată situația asta? Ești un străin. Cum pot avea încredere?

— Edaline, am 31 de ani. Chiar crezi că mai am răbdare să mă joc de-a dragostea cu o tipă pentru care, apropo, am zburat 9000 de kilometrii? Și doar ca să știi, urăsc zborurile lungi.

— Păcat, eu le iubesc.

— Atunci, voi învăța să le iubesc pentru tine.