De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 9

Expresia mi se schimbă insistând, pe buze apărându-mi un zâmbet de liniște. Ador când îmi face vizite surpriză, și cumva știe exact când să o facă, când am nevoie de el.

— Intră, bătrâne.

Mă dau doi pași în spate și îi fac loc să treacă. Precum un tată grijuliu, începe să așeze mâncarea pe masa din bucătărie, îndreptându-se apoi spre hainele mele aruncate peste tot. Îl aud cum țoncăne nemulțumit de haosul din casă, dar râd amuzată. Știe deja că nu sunt cea mai organizată ființă de pe pământ, dar încerc. Și după 13 ore de zbor, numai chef să fac ordine nu mi-a rămas.

— Cum te simți scumpo? Cum a fost călătoria?

— Mă simt epuizată. Nu ai idee prin câte am trecut.

Îmi dau ochii peste cap, în timp ce mă îndop din platourile cu mâncare din fața mea.

— Povestește-mi, mă îndeamnă el, cu căldură.

Îmi place să vorbesc cu el, să îi povestesc aproape orice, dar unele detalii prefer să le țin doar pentru mine sau eventual să i le spun lui Martin, psihologul meu.

— M-am întâlnit cu Mike, Michael Evans, am fost colegi în liceu dacă îți amintești.

Râde amuzat de parcă nici nu ar avea cum să uite. Probabil i-au apărut în minte toate momentele în care era chemat la liceu în locul părinților mei, pentru a mă scoate din belele.

— O să țin minte numele ăsta până voi ajunge în mormânt. Deci de asta ai mai rămas, afirmă el primind parcă răspunsuri la întrebări nedeslușite.

— Da. A fost distractiv. Mi-a fost dor de... de el și de cum eram.

— Uneori este nevoie și să mai trăiești, Eda. Ți-am spus-o de mii de ori, ești tânără, trebuie să te mai și distrezi, să ieși. Cine știe, poate într-o zi îți vei putea găsi fericirea, poate te vei îndrăgosti și tu în sfârșit.

Remarca lui mă duce fulgerător cu gândul la Blake. Roșesc. Ce naiba?!

— Nu am nevoie de lucrurile astea, William. Am atâtea responsabilități și în plus sunt foarte fericită. Așa.

— Chiar ești? întreabă moșul în timp ce se apropie de mine și mă mângâie pe umăr.

— Da! Da, chiar sunt.

Habar nu aveam cât de mult mă mințeam. Conversația asta îmi dă de gândit. Și toate gândurile duc în aceeași directie. Brunetul cu ochii verzi. Adonis.

— Îți sună telefonul, scumpo, mă atenționează William în timp ce se mi-l aduce de pe măsuța din living. Vorbind de lup, este Mike.

Îi zâmbesc imediat ce prind telefonul între degete și răspund.

— Bună, fraiere. Care-i treaba?

— Am sunat să mă asigur că ai ajuns în siguranță, se aude vocea lui caldă de la capătul celălalt.

— Sunt bine, de ce? Nu ai încredere în minunatul tău prieten? Doar m-ai dat pe mâna lui de atâtea ori.

William îmi aruncă o privire curioasă, suspicioasă. Tocmai intervin în discuție detaliile pe care aveam de gând să nu i le aduc la cunoștință, iar el observa asta.

— Nu fii nesuferită. Tipul chiar merită.

— Merită ce?

— Este o poveste lungă. Hai să o lăsam pe weekendul viitor. Mă primești în vizită.

Casc ochii mari surprinsă de propunerea lui.

— Mai întrebi? Daaa, normal! Îți rezerv chiar acum bilet.

— Nu este nevoie. Le-am cumpărat deja! Sâmbătă la prânz vom fi în Vancouver.

Sunt atât se încântată de vizita lui, încât nu realizez că tocmai a spus vom fi.
Ei. Probabil el și Maia, oricine ar fi ea. Din câte îmi amintesc este gay și are un prieten Edward, dar în clipa asta nu mai contează.

Nu cer detalii. Doar sunt fericită că ne revedem atât de curând. Cum a spus și William, cred că este timpul să încep să trăiesc. Iar Mike chiar mă face să simt din nou culoarea din viață.

— Abia aștept să ne vedem! Îți sunt datoare cu o bătaie bine meritată, râd cu poftă la afirmația mea.

— Ne vedem curând, aiurito, spune el înainte de a încheia apelul.

— Vine Mike weekendul ăsta, îl luminez eu pe William, deși probabil a deslușit și singur misterul.

— Mă bucur, scumpo, mă încălzește el cu un zâmbet sincer. Despre ce prieten vorbeați? Ce s-a mai întâmplat în Roma și îmi ascunzi?

Întrebări pe care nu voiam să le aud din partea lui, vin rând pe rând.

— Nu îți ascund nimic, bătrâne! Nu încerca să te bagi așa mult în viața mea, afișez eu atitudinea de copil rebel, iar el simt că se retrage.

Gândul îmi aleargă iar spre Blake. Fir-ai tu să fii cu ochii ăia superbi, cu zâmbetul tău zeflemitor.

— William, fă-mi mâine dimineață o programare la Martin, te rog.

Cerința mea îl ia prin surprindere, dar nu insistă pentru detalii. Știe doar că orice am trăit în scurta călătorie, și-a pus amprenta cumva asupra mea.