De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 3

— Am nevoie la baie, te rog.

— Oh da. Să trăiți! Va trebui să urci pe scările alea, spune indicând cu privirea spre imaginea sinistră din spatele meu.

La naiba, nu am nicio șansă să urc atâtea trepte singură. Abia pot să mai fac doi pași in sincron. Mă uit la el cu o privire de glumești nu? și pufnește imediat în râs. Mă ia ca pe un sac de cartofi pe umăr și începe să înainteze cu mine spre destinație. Până să realizez ce se întâmplă, eram deja în dreptul unei uși ce pare-se că ascundea baia.

— Mai departe te descurci, aiurito! Te aștept aici.

Intru in încăperea călduros luminata, scăldată în nuanțe neutre de alb si gri. Totul este atât de curat si simplu. Privesc în oglinda imensă din fața chiuvetei și mă întâlnesc cu o Edaline obosită, amețită și plânsă. Rimelul puțin curs, și buzele uscate. Mă aranjez stângaci cât să mă simt din nou confortabil în pielea mea și ies în pași împiedicați din baie.
Dau într-o încăpere ce pare un dormitor. În mijloc tronează un pat imens, poziționat în fața unei ferestre voluminoase. Încep să mă îndrăgostesc de locul ăsta. Bogat în istorie, cu picturi superbe pe pereți, arcade îmbătrânite de ani, totul atât de autentic. Mike mă surprinde iar holbându-mă de jur împrejur, parcă citindu-mi gândurile.

— Îți place nu? grăiește pe un ton semiarogant.

— Ah, și încă cum! Doar știi că iubesc, stai cum le spuneai tu? Vechituri?

— Dărăpănături... iubești orice ruină. Cumva vezi strălucire în orice ruină sau încerci să îi scoți la lumină frumusețea.

Mă uit la el înduioșată de cuvintele pe care le spune. Știu că are dreptate. Cândva așa făceam și cu persoanele din jurul meu. Încercam oricând să le scot la suprafață partea bună, să le arăt că există soare după ploaie, până m-am pierdut în propria-mi furtună. Și de atunci m-am concentrat pe locuri, locuri neînsuflețite.

— Mai cânti la pian? mă trezesc întrebând de niciunde.

— Da. Am concerte în fiecare zi aproape.

— Serios? Wow!

— Sunt profesor de pian, aiurito! râsul lui suav răsună în toată încăperea.

Mustăcesc oarecum jignită de faptul că m-a luat la mișto și o urmă de regret își face simțită prezența în sufletul meu. Îmi este atât de drag băiatul ăsta cu ochii lui de căprioară și părul ciufulit, iar faptul că am pierdut atâția ani din viața lui îmi lasă un gust amar. Trebuia să prețuiesc mai mult prietenia pe care am avut-o. Mi-a fost ca un frate în trecut, mereu acolo când aveam nevoie unul de celălalt. Și felul în care ne completam, era ireal.
Și toate gândurile astea și doza de alcool din creierul meu mă fac să spun cu voce tare tot ce gândesc:

— Vreau să fim din nou ca înainte. Nu vreau să ne mai pierdem!

Tot ce primesc ca răspuns este un alt râset însetat. Mă apropii de el și îi arunc un pumn în piept în semn de nemulțumire.

— La naiba cu tine, nesuferitule! Nu te juca cu orgoliul meu! ameninț eu de parcă chiar m-ar lua în serios.

— Dacă promiți să nu mă mai ignori și să îmi răspunzi la apeluri, poate avem o șansă.

— O să încerc, răspund arogant.

— Și poate mă primești și pe mine în vizită să îți văd imperiul despre care am tot auzit. Marea arhitectă a Canadei, Edaline Ryu.