Ca într-un film de dragoste

26

- De ce ești roșie în obraji? întreabă colega mea, dar mai apoi își afundă ochii în telefon.
- Ce ai văzut acolo? Am profitat de faptul că nu sunt clienți și m-am dus cu scaunul mai aproape de ea.
Dar ce am observat în ecranul telefonului m-a făcut să regret acțiunea.
- Deci asta s-a întâmplat aseară...
Între timp a apărut un client la casă, așa că mi-am tras scaunul lângă birou, pentru a încasa.
Și sunt încă virală...
***
Oare Trevor știe ce s-a întâmplat? Sigur a văzut și el. Sigur au văzut iarăși multe persoane. Eu care credeam că dacă plec de acolo voi scăpa. Și încă nu am găsit un job part-time, iar eu trebuie să mă apuc de cursuri în curând. Off, viața mea e din ce în ce mai tristă.
Îmi șterg lacrima din colțul ochiului și merg cu mâinile în buzunarele pantalonilor.
Noaptea este atât de frumoasă, păcat că nu o pot privi cu zâmbetul pe buze. Aș vrea să nu mai ies o perioadă din casă.
Dimineața m-a găsit fără puteri, somnoroasă și cu o amețeală teribilă. Am tot încercat să mă dau jos din pat, dar nu am reușit, până și moralul meu era la pămănt.
Mi-am târât picioarele până la frigider, dar din nefericire mai mult de un iaurt și cașcaval nu aveam. Am uitat din nou să merg la cumpărături. Nu am poftă de mâncare, deși primul meu gând a fost să văd ce am în frigider. Mi-am dus o mână la frunte. Nu am febră. M-am aruncat din nou pe pat și am stat câteva ore cu ochii prinși de tavan. Simt o epuizare groaznică. Parcă am obosit să exist, dacă este posibil. Starea asta îmi amintește de ceva.
Am ațipit într-un final, iar momentul în care m-am trezit, deși am fost buimacă, am simțit o panică atât de măruntă, încât nu știam ce să mai cred despre mine.
Am sunat-o pe șefa mea și mi-am cerut scuze, adăugănd scuza că nu m-am simțit bine toată ziua. Desigur, este adevărat într-un fel, dar nu puteam să fiu sută la sută sinceră legat de starea mea. Am ajuns din nou să fac asta.
Am vrut să mă pun pe pat pentru a treia oară, dar bocănitul agresiv în ușă m-a făcut să tresar.
M-am panicat teribil, dar dincolo de vizor era Shin Sun. Ce caută aici?
- Nu sunt acasă, spun și mă așez pe jos, rezemată de ușă.
- Sunt eu, Yong Sun.
- Nu, tu ești- mă opresc brusc. Doar pleacă, nu vreau vizitatori.
- Ai văzut videoclipul?
- Nu ar fi trebuit?
- Ești bine?
Mă ridic și îi deschid ușa.
- Doar privește-mă, îți par bine? Situația asta mă termină psihic. Ai dreptate, mi-e frică. Mi-e frică să ies din casă. Mi-e groază să nu dau din nou de oameni precum prietena ta. Urăsc să devin virală. Și mai știi ceva-
Mama mea sau unchiul meu nu m-au sunat nici o clipă să mă întrebe dacă sunt bine.
- Olivia-
- Shin Sun, nu-ți risca cariera pentru mine.
- Olivia, nu mai spune asta. Cariera mea nu a avut nici o clipă de suferit din cauza ta, ba mai mult, dacă nu erai tu-
S-a oprit brusc din vorbit. Nu mai înțeleg nimic.
- Eu?
Acesta nu mai spune nimic și doar mă îmbrățișează. Mă bate ușor pe spate, iar asta mă face să mă simt precum un copil. Mâna sa dreaptă îmi mângâia ușor părul, în timp ce eu mă simțeam al naibii de neajutorată, dar într-un loc sigur.
- Olivia, vreau să privești ceva cu mine, spune și se retrage din îmbrățișare.   
- Adică?
- Un film de dragoste.
- Oh, nu, acum te dai la mine? Shin Sun, e ceva în neregulă cu tine.
- Haide, doar îți plac.
- Nu mai am timp și nici dorință să mă uit la unul.
- Hm, își duce mâna gânditor la bărbie. Atunci am o idee mai bună, ce faci în weekend? Ai liber?
- Da, dar de ce?
- Trebuie să te duc într-un loc.
- Shi-
- Nu, nu accept un refuz. Acum, doar odihnește-te  și nu-l mai îngrijora din nou pe acest tip, spune și pleacă pur și simplu. Nici nu îl invitasem înăuntru. Și cine este "acest tip"? El?!
Următoarea zi m-a prins melancolică și aproape în lacrimi. Nu îmi venea să cred cât de stânjenită mă pot simți din cauza anumitor persoane. Și cât de crud este sentimentul de "faimă negativă".
Telefonul meu sună pe neașteptate, ceea ce mă sperie și mă determină să-l caut. Cine ar putea fi la ora asta?
Nu recunosc numărul, dar răspund.
- Ce se întâmplă? De ce tot apari la televizor?
- Mamă?
- Ce tot faci, Olivia? Vrei să ne faci familia de rușine?
Am surâs odată ce am auzit cuvântul "familie".
- Prin ce, existența mea?
- Cum poți să fii tu cea deranjată?
- Sunt obosită, la revedere!
Am închis telefonul. Pe internet sunt videoclipuri cu mine înjosită, iar ei îi pasă de reputația familiei. Care familie? Suntem doi oameni separați. Nu mai formăm o familie. E doar "vorba". Să nu mai spun că de tatăl meu nu mai știu nimic de cinci ani, dar am presupus că e bine cu familia lui. Mama a fost întotdeauna ea cu munca de toate zilele, nu a avut niciodată timp să vadă dacă suntem bine, ci doar să ne certe în caz că ceva nu ieșea cum își dorea ea.
Tata era agitat tot timpul, se certau cam din orice, dar se împăcau până a doua zi, doar să nu cumva să adoarmă certați. De multe ori au zis că se despart, până să o facă cu adevărat. Au vorbit câteva luni, și-au zis că se vor împăca, că se iubesc mult, dar într-un final tata și-a găsit pe cineva, iar mama primea tot mai multe cereri pentru rochii. Mi-am spus că nu am nici o vină, căci nu eu eram motivul atunci când se atacau, și doar omul pe care dădeau vina. Și-au cerut ambii scuze mai apoi, au realizat că nu eram implicată în vreun fel.