Doar noi doi

Capitolul 11

Urc scările ce duc la dormitoarele băieților și bat la ușa cu numărul cinci aflată pe parte stângă.La scurt timp Teddy decide să îmi deschidă.

-Tu erai,spune posomorât lăsându-mi loc sa intri.De ce ai venit?

-Așteptai pe cineva anume?Nu prea te-am mai văzut,Teddy.

-Azi n-am avut chef de ore,spune și se trântește în pat.

-Știi că nu mă refer la asta,îi răspund și mă așez lângă el.

-Ce vrei de fapt,Chelsea?

-Ce se întâmplă?

-Ce se întâmplă cu ce?

-Cu tot,Teddy.Faptul că te-ai certat cu Victoire acum câteva zile,ceea ce nu îti stă în fire,iar după aceea a plecat acasă în weekend.Faptul că nu mai ești prezent și pe Merlin te-am văzut că vorbeai cu Harry.Nu vreau să te îndepărtezi din nou,îi spun abținându-mă cu greu din a plânge.

-Uite ce e,Chelsea,dacă mama și tata nu ți-au spus nimic,nici eu nu o voi face,răspunde calm.

-Ce să-mi spună mama și tata?

Nu-mi răspunde la întrebare și asta mă enervează și mai rău.

Tace pur și simplu.

Tace ca prostul.

-Răspunde-mi,Teddy,îi cer.

-Nu pot,ok?Sunt legat la gură și nu-ți pot spune nimic,țipă.Doar...așteaptă.

-Să aștept?Ce naiba să aștept?Răspunde-mi la dracu' și nu te mai uita ca tâmpitul!sar ca arsă din pat.

-Pleacă,îmi cere el.

-P-Poftim?

-Pleacă.

Tot cerul mi-a căzut în cap.

Las lacrimile să curgă și trântesc puternic ușa în urma mea.

Teama mea a devenit realitate.Teddy se îndepărtează,iar eu nu pot face nimic.

"Nu pot,ok?Sunt legat la gura și nu-ți pot spune nimic.

Doar așteaptă...

Pleacă."

Cuvintele sale îmi răsuna fregvent în minte,iar eu mă îndrept spre nicăieri.

***

Tot ceea ce fac este să plâng.

Plâng în fața focului de câteva ore întregi și cred că deja este trecut de miezul nopții,însă nu mai contează.

Pur și simplu nu mai contează.

Teddy începe din nou să îmi ascundă lucruri,însă nu lucruri minuscule.Sunt destul de sigură că ceva se întâmplă,iar faptul că nici mama sau tata nu îmi spun nimic mă îngrijorează și mai tare.

Nu știu ce doare mai tare.Faptul că întunericul dă semne că vrea să se întoarcă sau faptul că familia mea îmi ascunde lucruri.

Mereu m-am întrebat de ce mi se întâmplă cele mai rele lucruri.Nu am greșit cu nimic,sau cel puțin asta cred.Nu am făcut lucrurile rele,învăț destul de bine și sunt cuminte,însă totuși viața încă își bate joc de mine.

Când credeam că pășesc din nou către lumină,întunericul mă cuprinde din nou cu brațele sale.

Oamenii?

Oamenii pleacă.

Vor face asta mereu.

Fie că vor sau nu.

O vor face oricum.

Asta este în natura noastră.

-Te simți bine?

Îmi șterg rapid lacrimile ce cad grele pe obrajii mei îmbujorați și îmi întorc capul către vocea ce a reușit să spargă bula de care eram dependentă.

-Da,murmur zâmbind fals.

Mă privește suspicios în ochi poate și din cauza faptului cum arăt și pășește spre mine.

Sunt conștientă de cum arăt.Îmi simt ochii umflați și pot garanta că sunt roșii,fără pic de viață.Fata o am neîngrijită ca și parul ce stă într-un coc neglijat în vârful capului.

Nu știu dacă mă privește din mila sau din bun simț.

Dar fiind este vorba despre el,a doua variantă este exclusă.

-S-a întâmplat ceva?

-Vorbești de parcă îți pasă,spun râzând amar.

-Și dacă mi-ar păsa?

Râd în sinea mea pentru că nimănui nu îi mai pasă.

-Nu îți pasă.Nimeni nu o face.

Ma privește ușor trist însă îmi dau seama că nici el nu o duce prea bine.Are cearcăne adânci sub ochi și fața obosită,însă încă strălucește.

Băiatul ăsta și când nu vrea să arate bine o face.

Nu îmi mai pasă că mă privește cum plâng.Las lacrimile amare să-mi inunde chipul fără să-mi pese că privirea sa este ațintită asupra mea.

Minutele trec iar el este tot acolo privind focul împreună cu mine.Nu înțelegeam cum,acum câteva zile,el privea focul de parcă vedea prin el,însă acum îl inteleg,poate mai bine decât oricine.

-Știi,mă trezesc spunând și observ că i-am căpătat atenția,niciodată nu am înțeles.

Mă privește confuz însă continui imediat suspinând:

-Nu sunt o persoană rea,niciodată nu am fost,însă mi s-au întâmplat numai lucruri oribile.

-De ce spui asta?

-P-Pentru că...încerc să spun însă nu reușesc.

-Vino aici,spune și îmi face semn să merg lângă el.

Poate că greșesc când mă așez lângă el,dar în momentul în care m-a luat în brațe m-am simțit...în siguranță.

Transmite o căldură apare de care te îndrăgostești.

-Uneori,spune cu glasul răgușit,viața e o curva.Nu e dreaptă și te izbește din plin.

Îl cred.

-Însă lângă mine nu te ascunde,fii tu,continuă mângâindu-mi chipul ușor cu degetele sale reci.

El îmi spune că pot plange în voie,pe când ceilalți îmi spun să mă opresc.

Nu poți pune stop emoțiilor doar pentru că cineva îți spune să o faci.Mi-am dat seama abia acum.

Nu mai îmi pasa de ce se comportă frumos cu mine sau de ce eu mă aflu în brațele lui pentru că mâine probabil se va comporta de parcă acest moment nu s-ar fi întâmplat,iar eu de asemenea nu o să îi dau importanță.

Noi doi trăim în Universuri diferite.

Însă cu toate acestea,acum suntem un întreg.

Un întreg fragil.

Niciunul nu mai spune nimic,iar la scurt timp îmi simt ploapele căzând,așa că mă las condusă de vise adormind în brațele blondului mințindu-mă că ziua de azi a fost doar un vis.