Dark Revenge

Capitolul 87

Pentru cei care vor sa intrebe―nu, asta nu e ultimul capitol. Mai sunt cateva de urmat (in jur de 2 sau 3? inca nu sunt sigura) alaturi de epilog.

Imi pare rau pentru toata asteptarea asta, dar uneori imi este imposibil sa scriu cand in fiecare zi ajung acasa la 7 seara, asta doar ca sa fiu ocupata cu teme si lucruri de invatat pentru urmatoarea zi. Stiu ca ma misc greu cu postarile, dar va rog, inainte sa intrebati de o continuare mergeti pe profilul meu sau aruncati o privire la comentariile de mai jos―primesc destul de des intrebari despre next la mai toate cartile mele (mai ales pe profilul meu) si e destul de obositor sa fiu intrebata de cineva cand pun continuarea cand eu abia am raspuns la exact aceeasi intrebare acum 5 minute. Deci va rog, inainte sa intrebati fie va uitati la comentarii sau mergeti pe profilul meu pentru ca sunt sanse sa vedeti deja acolo raspunsul meu. Si pe langa asta, pentru cei care intreaba de next intr-un mod putin cam nepoliticos; un mesaj pozitiv o sa ma inspire mereu mai tare decat unul negativ. Plus ca politetea nu costa nimic.

Citire placut si imi pare rau daca o sa fie o mica confuzie legata de capitol, mai ales pe la sfarsit, dar o sa intelegeti mai multe in urmatorul capitol. xx

______________________

In carti, in filme, in povestile scurte pe care le tot auzim―inca de cand sunt mica pana in ziua de azi mi s-a spus ca atunci cand esti cu un pas inainte de moarte, iti vezi viata in fata ochilor. Iti vezi copilaria, persoanele apropiate si in general momentele tale fericite, unde ai avut impresia ca nimic nu ar putea sa distruga zambetul de pe buzele tale.

Evident, asta e doar ce am auzit si ce am vazut in filme. Mereu m-am intrebat pe cine as vedea eu, care persoane din viata mea, ce momente. Ar fi placut, totusi―sa vezi un mic filmulet sau o scurta poveste cu cele mai minunate si frumoase momente din viata ta, dar in acelasi timp ar fi si ridicol de trist, cineva fluturandu-ti aurul in fata inainte sa ti-l fure. 

E trist, e chiar groaznic si mereu m-am gandit―de ce ar face cineva asa ceva? De ce ar inventa cineve aceasta poveste cum ca iti vezi viata in fata ochilor inainte sa mori? De ce? Care e motivul, amuzamentul, ideea? Dupa am realizat ca era doar o alta spunere de aruncat in mintile oamenilor, o alta superstitie si o alta inventie pentru a umple un mic gol neimportant in lume. Ceva de aratat in filme, ceva de spus in povesti, ceva de zis copiilor―ceva. Pur si simplu o alta chestie acolo printre multe alte chestii de care nu iti pasa decat in momentul in care chiar ajungi sa fi cu un pas inainte de moarte. Ca mine, acum.

Nu mi-a pasat niciodata de prostia asta cu toata viata ta in fata ochilor tai, si totusi acum e tot la ce ma pot gandi―secundele astea rapide si ascutite care patrund prin mine sunt irosite de a ma gandi la o prostie spusa de lume. 

E o minciuna, totusi. O mare minciuna. Imi petrec ultimile secunde gandindu-ma la o minciuna.

Si Doamne, in ce secunde stranii si ciudate ma aflam. Frica nici macar nu a apucat sa mi se urce in sus pe brate si sa imi coboare in jos pe sina spinarii. Si cu toate ca astea pareau cele mai scurte si rapide secunde din viata mea, din care nimic nu se poate intelege, pareau ca cele mai lungi ore pe care le-am trait vreodata. Cineva a atins cu doar varful unui deget intregul aer din jurul meu si a blocat timpul de parca a inghetat. Gandurile imi erau lente si usoare, ca si cum aveam tot timpul din lume sa ma gandesc la absolut ce vreau eu, la fiecare minut din viata mea si la fiecare persoana cu care am vorbit vreodata. Toate locurile pe care le-am vizitat, cu cine, cartile pe care le-am citit si filmele pe care le-am urmarit. Aveam timp de toate astea, si totusi am ales sa ma gandesc la orice mai putin la ele. O mare parte din mine a paralizat odata cu timpul greu care se presa tot mai tare de pieptul meu, simtindu-mi intregul corp tras brusc in toate partile posibile, ca o minge pe un teren de football plin de copii mici, fiecare tipand de bucurie si facand tot posibilul sa prinda mingea.