profesorul // zayn malik

79*

 

Adelin

     Încă cu gândul la manifestare trecutului și a viitorului, sub forma cea mai vinovată a realități, stau și aștept apariția misterioasă a lui Zayn care a dispărut fără urmă și fără nicio tentativă de informare față de plecare lui acum câteva ore. După discuția referitoare la Leyla, mintea lui s-a întunecat și tot ce putea face era să se agite și să încerce să caute modalități care să ne apere față de defensiva ei. Am încercat să-l sun, de mesaje nu mai spun. Mă îngrijorează și el amplifică această stare fără niciun resentiment. Înțeleg faptul că el are o anumită vârstă și că nu trebuie să de-a nicio socoteală nimănui în privința deciziilor pe care le execută din propria inițiativă, dar având în vedere că odată ce ne-am decis să ne mutăm într-un oraș străin pentru amândoi în acel moment vin și responsabilitățile. Responsabilități strict referitoare la relația noastră. Dacă a pățit ceva grav? El nu se gândește că se pune în pericol? A plecat fără să se gândească ce se întâmplă în sufletul meu. Atât de imatur.

    Și iată-mă, învârtindu-mă din colo în colo cu telefonul în mână și oftatul prezent care îmi exprimă starea de nervozitate pe care domnul Malik nu s-a îndurat să mi-o îndepărteze. Apelez și niciun răspuns. Mă sperie din ce în ce mai rău, abia îmi pot stăpâni lacrimile. Zayn unde ești?

  —Iubito?

     Vocea care până acum mi-a alinat sufletul  se face auzită în ciuda uimiri mele combinate cu sentimentele care îmi străpung conștiința revoltată de atâtea întâmplări. Presupun că mintea îmi joacă feste într-un mod atât de realistic din momentul în care ochii mei îl zăresc pe Zayn, sprijinit de tocul uși cu o expresie amuzată. Mă încrunt ușor, detaliu care îmi atrage atenția fiind buchetul de flori pe care îl ține în mână de parcă viața lui ar depinde de asta.

  —Ce s-a întâmplat? De ce te uiți la mine ca și cum ai văzut o fantomă?

    Se apropie ușor de mine, ridicându-și sprâncenele, zâmbetul nelipsind din ecuație. Are o expresie de nedescifrat și totul pornind de la gesturile mele exagerate din cauza situației care ma împins la limită. Îl urmăresc cu privirea până când decide să se așeze pe canapea, făcându-mi semn să mă așez. Îi fac pe plac încercând din răsputeri să nu încep o anumită discuție.

 

—În afara faptului că ai plecat și nu m-ai anunțat în legătură cu asta, nu s-a întâmplat nimic.

   Îi mărturisesc cu zâmbetul fals pe buze, capul lui aplecându-se ușor chicotind. Am impresia că își bate joc de mine.

  —Bun argument domnișoară Adelin, dar am fost pentru o cauză nobilă.

   Și se pare că am revenit la domnișoara Adelin.