El e demonul meu /Terminata/

25.Unde m-a trimis?

-Fă-ţi bagajul, mi-a spus mama nervoasă, îndreptându-se spre dulapul meu.

O priveam cum deschide uşile şi aruncă un braţ de haine în geamantan. Erau aruncate toate unele peste altele, şifonate. Măcar de data asta pot purta culori,pentru că în cealantă tabără purtam numai gri şi tot ce era în jurul meu mă speria.

Priveam camera dezordonată şi patul răvăşit, cearşaful mototolit şi pătat în unele părţi. Îmi zbura privirea prin toată camera. Sentimentul de durere revenise, iar îmi ardeau intestinele, stomacul meu era ca o ghiulea. Simţeam cum mă ard organele, cum fiecare muşchi din corpul meu se contractă, cum ochii mi se măresc şi li se schimbă culoarea, cum îmi tremura degetele, iar buzele mi se crapă.

M-am ghemuit pe covorul pufos şi am început să plâng. Am strâns covorul în mână şi am  strâns din ochi. Am auzit câţiva paşi, apoi mama era lângă mine, alinându-mi durerea cu mângâierile ei. 

Mi-am ridicat privirea spre ea şi mi-am şters lacrimile, încercând să mă ridic. Am reuşit să stau pe picioarele mele. Eram stabilă, momentan. Încercam să mă gândesc la altceva  şi parcă mai trecea foamea.

M-am îndreptat spre bagaj, cu paşi mărunţi. Mi-am  ridicat geanta, apoi am auzit vocea tatei.

-Anne, am ajuns acasă, dar avem o problemă. M-am tăiat intr-o tablă şi am nevoie să mă pansezi, a spus tata cu un glas îngrijorat.

-Sunt în camera fetei, a spus mama, privindu-mă cu milă.

Am scăpat geanta din mână când l-am văzut pe tata în faţa uşii, cu mâna plină de sânge. Au început să îmi tremure mâiniile şi să simt mirosul sângelui proaspăt. Ochii mi se măriseră iar şi stomacul meu ardea mai tare ca niciodată.

" Controlează-te!" mi-am spus în minte. Urlam singură în mintea mea, dar în realitate stăteam nemişcată, încercând să ignor mirosul ce îmi invada năriile.

-Jane,scumpo! Ai venit acasă, mi-a spus tata apropiindu-se de mine. 

Nu spuneam nimic. Îl priveam ca pe o gustare. Mi-am pocnit degetele şi l-am privit în ochi ridicând o sprânceană, apoi muşcându-mi buza de jos. Înăuntrul meu se dădea o lupta crâncenă. 

"Jane, linişteste-te! Nu poţi face asta, e tatăl tău!" Îmi spuneam în gând, dar eram gata să sar pe el şi probabil să îl ucid.

-T-Tata, fugi! Te rog, am urlat, având ochii în lacrimi.Era speriat de privirea mea ucigătoare. Cum aş putea gândi aşa? E omul care m-a crescut, omul pe care îl iubesc, iar eu îl privesc ca pe o pradă.

Nu ştiam ce să fac pentru a mă potoli, aşa că am smuls rapid un picior de la masa de lângă mine şi mi l-am înfipt în stomac, căzând pe jos şi auzindu-l pe tata ţipând!

-Janee! Iubita mea fetiţă! a urlat tata îndreptându-se spre mine, dar a fost oprit de mama, care l-a condus la parter.

L-am văzut ieşind speriat din cameră, apoi am şimţit doua braţe ce mă ridică şi scot bucata de lemn din stomac. Am urlat simţind cum mi se rupe pielea iar, apoi am simţit un gol ce se repară în interiorul meu.

-Ajută-mă! i-am spus lui Erik ce a aruncat lemnul într-o parte a camerei. Chiar aveam nevoie de ajutorul lui, pentru că eram de necontrolat când simţeam durerea din stomac.

-Pentru asta mergi în tabără. Sincer nu vreau să te las, dar nu am încotro, mi-a spus luându-mi geanta de pe jos şi deschizând fereastra, pe unde am ieşit.

TABĂRĂ

Am ajuns la întrarea în tabără, iar aceasta mă speria mai tare decât "Vuietul vântului", pentru că era un câmp care avea camere subterane izolate cu oţel, astfel nimeni nu auzea nimic din ce se întâmplă.

Am intrat, iar un gardian m-a condus la "cabana mea", care defapt era o celulă, cu un sigur geam mic, cu gratii bineînţeles, iar un perete era doar din gratii.

M-a împins acolo şi m-a închis, lăsându-l pe Erik afară.Am privit în jur, iar în celulă nu aveam decât un scaun de metal, pus în mijlocul celulei, sus tavanul înalt din oţel ce avea o trapă.

Erik mă privea cu milă de după gratii, iar eu încercam să zăresc ceva, dar era prea întuneric.Am auzit uşa celulei deschizându-se şi am zărit un bărbat ce s-a apropiat de mine şi m-a prins de încheietură, bruscându-mă şi trântindu-mă pe scaunul de metal.

Mi-a  legat mâiniile şi picioarele, apoi a ieşit din celulă, îndepărtându-l şi pe Erik.

Am văzut trapa deschizându-se, iar de acolo am văzut apă curgând pe mine. Când m-a atins am început să urlu, iar pielea mea ardea şi se găurea. Nu era apă, era verbină.

Pentru câteva secunde l-am privit pe Erik ce se tinea de gratiile celulei urland de parcă îl doare pe el. 

Unde m-a trimis mama? De ce îmi fac asta?

După ce am ars destul, au închis trapa, iar Erik a intrat să mă dezlege. 

Plângeam de durere, iar Erik m-a strâns în braţe, plângând şi el.

-Iubita mea, îmi pare rău, nu ştiam ce vor să îţi facă, mi-a spus sărutându-mă.

-Nu trebuie  să plângi, nu e vina ta şi mă  bucur că tu eşti bine.

-Tu eşti..viaţa mea! Şi te iubesc ! 

Am reusit sa scriu mai mult,sper sa va placa. Va rog spuneti-va parerea pentru ca vreau sa stiu ce credeti despre carte, avand in vedere ca s-au mai schimbat lucruriile, iar eu am pierdut cititori.

Credeti ca ar trebui stearsa cartea?