15.Am gândit cu voce tare?

2.7K 156 1
                                    

Ciudat.El mereu apare de nicăieri şi când am eu nevoie de el.Nu că m-aş plânge sau ceva,dar el nu prea îmi răspunde concret la întrebări şi mereu  le ocoleşte.

Îl privesc speriată şi surpirinsă,clipind şi lăcrimând.Durea!Chiar durea,iar sângele curgea şiroaie pe obraji mei.Mâiniile lui îmi mângâiau faţa roşie şi lovită,îndepărtând puţin câte puţin durerea,dar ea nu dispârea în totalitate,iar când mă gândeam la lovitură,se amplifica.

Încerc să  deschid gura şi  să rostesc câteva cuvinte,dar nu reuşesc,parcă ceva în interiorul meu îmi bloca gura.Trebuia să ştiu ce caută aici.Reuşesc în sfârşit să pronunţ ceva,după care mă dau bătută şi îmi las capul moale în braţele lui.

-Erik! i-am spus din greu,încercând să îmi stăpânesc lacrimiile,dar ele ieşiseră la iveala fără să vreau,pentru că eram prea slăbită să le stăpânesc.

-Şhh! Sunt aici,mi-a spus,sărutându-mă uşor,de parcă eram de striclă,atingându-mi extrem de uşor lacrimiile.

Nu pot să cred că m-am lovit  aşa de tare,iar dacă mă duce la cabinetul din tabără,sigur mă vor întreba cum am căzut,iar eu nu le pot spune că urmăream pe cineva,necunoscut,misterios,ce fuge mereu  extrem de repede,încât picioarele mele cerşesc îndurare.

Simt cum Erik mă ridică de la sol.Eram în braţele lui puternice şi mă ţineam de gâtul lui,cu ambele mâini.Am închis ochii şi am simţit doar cum părul îmi flutura în aer.Mergea  repede,fugea chiar.Toată fiinţa mea îmi spunea să deschid ochii,dar ceva îmi interzicea asta,parcă.

Mă lupt să deschid ochii,iar când reuşesc,văd în jurul meu două paturi,pereţi vechi,acoperiţi cu un tapet murdar,o canapea ce seamănă cu a mea şi un dulap din lemn maro,vechi şi putred.Podeaua de sub noi era şubredă şi prăfuită,scârţind la fiecare pas făcut.Pe un pat era întinsă o pătură în carouri,ce avea o gaură în ea şi  o pernă mică,crem.Pe alt pat era un bagaj.Oare pleacă Erik sau colegul lui?

M-a aşezat pe patul unde  era pătura veche ,apoi a deschis noptiera şi a scos o trusă medicală.Mi-a şters răniile,apoi  mi le-a pansat cu grijă.

Un băiat a intrat în cameră bucuros.Oare el pleca?Sper să nu plece Erik,pentru că nu vreau să rămân singură  aici.Erik s-a întors spre mine rapid,mi-a sărutat dulce buzele,aşezându-se lângă mine.

-Nu plec nicăieri,colegul meu de cabană pleacă acasă,iar tu te vei muta aici,mi-a spus zîmbind.

Ceee?Aici eu  nu mă mut.Mai bine stau singură în cabană.Nu pot sta cu el.Nu!Nu!Nu!Dar întrebarea mea este..Oare am gândit cu voce tare,sau de unde a  ştiut că mă gândeam la plecarea lui?Oricum după ce îmi revin mă duc la mine în cabană.În mintea mea urlam,iar pe dinafară  zâmbeam pierdută.

El e demonul meu /Terminata/Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum