El e demonul meu /Terminata/

17.Transă

Auzeam fiecare pas pe care îl făcea Erik.Cum se apropia de mine,iar secundele treceau,cum inima îmi bătea din ce în ce mai rapid,cum lacrimiile încetează să mai curgă,iar mintea mea parcă era controlată de cineva.Parcă cineva îmi impunea să plec să mă plimb,chiar daca nu doream asta,simţeam că trebuie să ies să mă plimb.

M-am ridicat din pat,teleghidată parcă,am ignorat total prezenţa lui şi am trecut pe lângă el privind în gol.Am simţit cum mă atinge pe braţ,dar am ignorat asta,ignorând şi fiorul rece ce l-am simţit în tot corpul,acel fior ce cu cateva minute înainte îmi provoca placere şi emoţii,acum nu mă mai mişca,nu mă mai făcea să simt nimic special.

Mi-am continuat drumul,având aceaşi privire rece.Am ieşit din cabană şi m-am îndreptat spre poteca pavată cu pietre.Am păşit uşor pe ea,iar drumul pe care în urmă cu o  oră nu îl cunoşteam,acum îl ştiam foarte bine,mergând hotărâtă până la cabana mea.

Ajunsă la bâncuţa şubredă,m-am oprit.Am privit în jur nedumerită,iar în mintea mea era aceaşi voce ce mă conducea.Am aşteptat indicaţiile şi am ocolit băncuţa,ajungând la cabana din spate,unde stăteau doi băieţi ciudaţi,foarte ciudaţi,de care mă feream mereu,dar acum parcă mă atrăgea locul acela.Încercam să mă opun,dar nu reuşeam.

Mă îndreptam cu paşi mărunţi spre cabana lor,dar când să trec de cabana mea,a apărut el.El,cel care era singurul ce reuşea să mă readucă la normalitate,dar am încercat să îl ocolesc la fel ca în cabană.

Îl priveam fix,dar parcă nu observam că este el,eram pierdută,iar vocea din mintea mea îmi şoptea să trec de el şi să merg în cabana aia sinistră,în care nu era pic de culoare.

Opune-te!Stai aici cu el!Asta era tot ce îmi spuneam în gând,dar vocea era mai puternică,aşa că mi-am mutat privirea  şi am făcut un pas,însă pe al doilea nu am reuşit să îl fac,pentru că am simţit cum Erik m-a prins de mână şi m-a tras spre el,ridicându-mi  privirea spre el.

-Ce ai?Unde mergi?m-a întrebat fixându-mă cu privirea.

-Trebuie să merg.Are nevoie de mine,i-am răspuns încercând să plec.

-Nu are nimeni nevoie de tine,înafară de mine,mi-a spus apropiindu-se de mine şi atingându-mi uşor buzele.Acel fior a apărut,iar acum îl simţeam în tot corpul,vrând să îl simt cu toată fiinţa mea.

L-am privit în ochi şi m-am apropiat de el mai mult,corpuriile noatre fiind lipite,simţind mâna lui pe şoldurile mele.Vocea din mintea mea dispărea uşor uşor,iar eu puteam gândi limpede.Tot ce vroiaim acum era să îl sărut,dar mi-a luat-o el înainte.

Am simţit cum buzele nostre se ating,iar căldura se simte din ce în ce mai tare.Tot ce era ciudat era că habar nu aveam cu am ajuns acolo.De ce în fiecare zi apare o altă întrebare?De ce e aşa complicat?