Doi francezi cu gura mare

1K 69 18
                                    

                                 Doi francezi cu gura mare

Julianne pleca de acasa cu cateva ore inainte de a incepe cursurile. Se hotarase sa faca un mic ocol inainte de a se duce la colegiu. Avea nevoie de raspunsuri si spera ca Westminster Bridge sa i le ofere. Acesta era ultimul loc unde inca, memoria  fetei era intacta.

Podul era aglomerat la orele pranzului, iar zgomotul produs de claxoanele masinilor erau destul de deranjant pentru Julianne. Cat despre turisti, - ei nu aveau nicio treaba cu galagia produsa de soferii enervati- obiectivul lor era de a face cat mai multe poze, pe post de amintiri, sau cu care sa se laude la prieteni si cunostinte. Cerul Londrei era insa, demn de a fi fotografiat in acea zi de ianuarie – razele plapande ale soarelui se iveau  din cand in cand dintre norii cenusii.

Julianne era prea concentrata pentru a-l putea observa in toata splendoarea sa. Privi o data cu atentie, de jur imprejur, in speranta ca, ceva i-ar putea atrage indeosebi atentia, ca si-ar putea aminti ceva din cele petrecute in seara 25 decembrie. Insa nimic.

Se sprijini cu coatele de parapetul podului si privi lung apa linistita a Tamisei. Nici gerul si nici adierile reci ale vantului nu o facusera sa se razgandeasca in privinta venirii sale aici. Degetele mainilor si ale picioarelor ii inghetasera, iar nasul, abia si-l mai simtea, insa nu voia sa plece. Trebuia sa stea! Asa hotarase, asa ramanea! 

Dupa cateva minute incepu sa simta cu frustrarea o cuprinde. Ce crezuse ea? ca daca se va intoarce in locul unde incepuse – in alte circumstante ar fi putut zice ca se sfarsise- totul, isi va reaminti totul? Asa dintr-o data? Dar sperase sa-si dea seama de ceea ce fusese in mintea ei in seara aceea, cand avusese loc accidentul- nu putea concepe, sub nicio forma, faptul ca ar fi vrut sa se sinucida- si cum se intamplase asta- nu poti sa cazi din greseala peste un parapet inalt pana la mijlocul corpului! Deci, se aruncase intentionat?

Doi barbati – turisti- se asezasera la cativa metrii de ea  si incepusera sa faca poze panoramice orasului. Londra colcaia de straini- pe drum pana la Westminster Bridge auzise o gramada de limbi straine (spaniola, germana, rusa), iar acum, franceza. Dar Julianne era uimita de faptul ca le recunostea, chiar daca nu le intelegea. Un pas inainte, se incuraja.

Fata incerca sa se relaxeze si sa se detaseze de zgomotele din jur, insa glumele si remarcile deplasate ale celor doi francezi o scoteau din minti. Vru sa-i ignore, insa erau atat de enervanti! Barbatii se prapadeau de ras la niste glume care erau imposibil de inteles, deoarece hohoteau in timp ce le spuneau.

Julianne se enerva si incepu sa loveasca cu degetul in bara de metal a parapetului. Intr-un sfarsit cei doi incetasera cu rasul si incepusera sa-i critice pe englezi, si pe inavutirile lor. Fata rase in sinea ei de prostia de care dadeau dovada barbatii – citicau Anglia aflandu-se in mijlocul englezilor. Adica, oricare dintre ei ar fi putut sa le inteleaga dialogul...chiar si ea. Julianne ramase uimita- intelesese fiecare cuvant al francezilor, insa fusese prea nervoasa pentru a descoperi acest lucru.

-          Hei, dar ai auzit de nebuna aia care s-a aruncat in Tamisa, in noaptea de Craciun? Zise cel mai inalt dintre cei doi.

Hei, sunt chiar aici, natarailor! Se amuza fata.

-          Care, mă?

-          Am auzit si eu pe aici. Cica o fata s-a aruncat de pe podul asta, iar politia i-a gasit cadavrul la vreo doua zile dupa.

Ce naiba? Julianne deveni atenta.

-          Cica nu arata prea bine.

-          Esti prost, cum sa arate bine dupa doua zile de stat intr-o apa inghetata?! A, mai era si moarta! Zise barbatul mai scund, dandu-i o palma peste ceafa prietenului sau.

Julianne era confuza. Despre ce vorbeau cei doi? Adica mai fusese un... Fata nu intelesese nimic, asa ca se trezi intreband:

-          Scuzati-ma, dar fata aceea e in viata. Tanara era uimita de cat de bine vorbea franceza. In schimb, cei doi barbati ramasera blocati- nu se asteptau ca fata sa stie franceza atat de bine. Unul dintre ei incerca sa-si gaseasca cuvintele si o intreba:

-          Sunteti frantuzoaica? Julianne statu o clipa pe ganduri inainte de a raspunde, pana isi dadu seama la ce se refera francezul.

-          O, nu va faceti griji! Nu ma intereseaza remarcile dumneavoastra de mai devreme. Francezii nu zisera nimic, insa pareau usurati. Deci, revenind...

-          Eu am auzit ca a fost gasita moarta. Rosti barbatul cel mai inalt. Niste oameni i-au vazut trupul plutind si au anuntat politia. Cel putin asta am auzit la niste oamenii

-          Dar cand ai auzit tu asta? Il intreba prietenul.

-          Pai, stii atunci cand am fost la restaurantul acela...Cum se numea?

-          Cred ca...

Julianne ii privea pe cei doi cum discutau, de parca ea nici n-ar fi existat. De fiecare data cand vroia sa zica ceva, cei doi ii luau inainte. In plus era o greseala. Nu avea cum sa se fi intamplat asa ceva- ar fi fost o coincidenta prea mare.

-          Domnilor... Insa nu fu auzita de francezi, carora nu le mai statea gura inchisa. Julianne isi infipse unghiile in podul palmei, pentru a se abtine sa nu tipe. Scuzati-ma!

-          Hm? Barbatul cel inalt se uita surprins la Julianne, de parca ar fi vazut-o prima oara. A, da, ce spuneati? Fata isi drese vocea:

-          Voiam sa va spun ca... sunteti sigur de ceea ce ati auzit? Normal ca nu e. E doar un francez cu mintea-ngusta! se gandi.  

-          Da, sunt sigur! Si chiar parea sigur. Julianne putu sa vada asta pe chipul sau. Fata devenea din ce in ce mai agitata, pe masura ce secundele treceau nevazute pe langa ea.

-          Dar eu sunt aici! Rosti cu tonul usor ridicat. Si daca eu sunt aici, atunci...

-          Tu ce? Intreba nelamurit, barbatul mai scund.

Creierul lui Julianne incepu sa proceseze vorbele pe care tocmai i le spusese francezul si apoi, posibilitatile ca incidentul petrecut in urma cu 12 zile sa fi avut loc, iar ea nu era victima. A mai fost cineva. Cica o fata s-a aruncat de pe podul asta, iar politia i-a gasit cadavrul la vreo doua zile dupa ... Niste oameni i-au vazut trupul plutind si au anuntat politia. Cuvintele celor doi ii rasunau in minte. Simti o mana pe umarul stang, si-si ridica privirea.

-          Alo, domnisoara... va simtiti bine? Dar intrebarea barbatului nu ajunse pana in constientul ei.

-          O Doamne! zise fata ca pe o constatare.

Fara a mai zice nimic, se intoarse si o lua la fuga. Nu stia in ce directie alerga, insa simtea nevoia s-o faca.  Oamenii se uitau ciudat la ea, insa nu-i pasa. Avea nevoie sa se descarce, sa se linisteasca, iar apoi, sa gandeasca.

 Soarele palid al iernii isi facu aparitia, pentru inca o scurta perioada de timp, pe cer.  Una dintre razele sale se reflecta intr-o bucata de tabla, de pe acopersul unei cladiri, iar refractia sa ii intra in ochi.  Julianne se opri din alergat, gafaind cu putere. Isi aminti de barbatul ce trecuse seara trecuta pe langa ea, in fata liceului.  Isi aminti de obiectul stalucitor din mana sa. Era lama lata a unui cutit. Julianne simti cum i se inmoaie picioarele. Se sprijini cu spatele de zidul unei cladiri. Oare vroia sa ma omoare? Daca nu aparea tata, eram acum la fel ca si fata din Tamisa? Nu aratam nici eu „prea bine”?   

O porni din loc, mergand la inceput nesigur, apoi din ce in ce mai repede. Trebuia sa vorbeasca cu detectivul care se ocupase de cazul ei. Incepu iarasi sa alerge. Stia ca nu mai avea mult pana la sectia de politie. Fusese aici cu parintii ei, la o zi dupa ce fusese externata din spital.

 Vazu imensa cladire aflata in fata sa,  pe cealalta parte a strazii. Se opri din alergat si continua sa mearga cu viteza normala. Privea imensa cladire, incat nu fu atenta in timp ce traversa strada. Iar asta s-ar putea s-o coste viata. Julianne vazu prea tarziu masina care venea rapid spre ea. Nu putu decat sa inchida ochii si sa auda rotile masinii scartaind pe asfaltul umed si semi-inghetat.

PenumbraUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum