Penumbra

Asteptand sfarsitul...

                               Asteptand sfarsitul...

Rotile Fordului scrâşniră in momentul apasarii pedalei de frana, in fata sectiei de politie. Cei de la Criminalistica ii anuntasera pe cei doi detectivi ca rezultatele puteau fi ridicate de acolo.

Carter sari de pe scaunul soferului si bloca usile peste umar, fara sa se uite daca partenerul sau iesise din masina sau nu. In acele momente, nu-l mai interesau aceste detalii minore. Aveau o urma de ADN care ar putea sa rezolve cazul.

Bruce abia putea sa tina pasul cu colegul sau, care parea a fi alergat de o haita de lupi flamanzi. Desi lucra la acest caz de aproape o zi, Bruce era la fel de nerabdator ca si partenerul sau sa afle ce scrie in acele hartii.

Cei doi barbati intrara in biroul lui Carter si vazura plicul rosu pe masa. Detectivul il lua intr-o mana, iar in cealalta se sprijini de biroul plin de hartii, aruncate in toate partile.  Carter il privi pe Bruce, iar acesta ii facu semn din priviri sa deschida plicul. Cu ajutorul cheii de la usa apartamentului, Carter rupse partea lipita si scoase foile ce contineau rezultatul. Arunca o privire rapida asupra numelui aflat in subsolul ultimei pagini.

*

Se trezi din cugetare abia cand ii cazu cartea din mana. Tresari, iar in urmatoarea secunda se apleca s-o ridice si in raza ei vizuala se infatisara o pereche de pantofi de firma, care nu ar putea fi decat ai...

-          Katerine.

Mama lui Julianne simti o durere puternica in dreptul inimii, atunci cand fata ii rosti numele cu indiferenta amestecata cu repulsie. Timp de cateva minute, pana ca Julianne sa-si dea seama, Katerine statuse si-si privise fiica cu durere, cu mila, stiind ca nu poate face nimic ca sa o ajute. Se aseza pe banca si incerca sa ia mana lui Julianne intre ale sale. Fata si-o retrase in secunda urmatoare si intreba:

-          Unde este tata?

Katerine stiuse ca avea sa vina si aceasta intrebare. Trebuia sa gaseasca cele mai potrivite cuvinte pentru a incerca sa reduca din suferinta ce avea sa i-o provoace fetei.

-          Edward a trebuit sa plece doua zile din oras. S-a dus la unchiul tau, Conrad. Stii, Julianne, Amber este...

Fata intelesese ce era cu toata suferinta de pe chipul mamei sale. Ii parea rau pentru Amber, pentru soarta cruda, pe care si-o merita, de altfel.

-          Cum este, mama? Julianne voia sa auda acele cuvinte, iarasi. O data nu-i fusese indeajuns. Voia ca femeia sa rosteasca acele cuvinte care ii provocau o fericire extraordinar de mare.

-          Este moarta, Julianne. A fost ucisa! Katerine izbucni in plans si o expresie ilustrand implinire acaparase chipul fetei. Acele cuvinte ii mangaiasera simtul auditiv.

Dreptatea avea sa se faca incet-incet. Asta gandea intruna Julianne. Totusi, chiar daca nu-si dadea seama, sanatatea mintala a fetei avea sa se inrautateasca daca va continua in acest mod.

-          Julianne, ce ai? De ce zambesti? Katerine isi privea fiica cu stupoare. Chipul lui Julianne nu exprima nicidecum suferinta, parere de rau, ci... bucurie, usurare.

-          Imi aduceam aminte de clipele frumoase petrecute impreuna cu Amber, mama. Acelea, tind sa cred ca sunt mult mai importante decat nenorocirea care s-a abatut asupra trupului ei.

Cateva clipe Katerine isi privi blocata fiica. Felul ei de a vorbi, de a se comporta... Femeia realiza ca trebuia sa o scoata cat mai repede din acel loc vizibil daunator vietii lui Julianne. O imbratisa. La inceput, tendinta pustoaicei fu sa se traga din bratele mamei sale, insa, cand descoperi cat de bine si in siguranta se simte renunta la orice urma de impotrivire. Sfarsi prin a-si pierde lacrimile pe lemnul vopsit verde al bancii pe care stateau mama si fiica.