Sophie
-Ei micuțo, ce faci aici singură, huh? mă întreabă un băiat apropiindu-se cu pași mărunți de mine, purtând un zâmbet nonșalant pe buze.
De la prima vedere îți puteai da seama că e genul de băiat care ar putea cucerii inima oricărei fete în doar câteva secunde, fără să facă prea multe eforturi.
Era un tip blond, cam de 1,75 ca înălțime și cu ochii de un albastru superb.
Nu e momentul să mă holbez la cât de drăguț e. E un străin! mi-aminteam singură.
În urma tipului care m-a abordat, au mai venit doi băieți - tot blonzi, tot cu ochii de un albastru deosebit...și cred că frați, poate chiar gemeni pentru că semănau izbitor de mult.
În ciuda acestui look angelic al lor, toate simțurile îmi spuneau să nu am încredere în ei, nu că aș fi avut. Și grație acestor simțuri inuman de dezvoltate pe care le posed...am putut spune că ei...nu aveau tocmai intenții bune cu mine.
Erau frumoși, dar emanau o aură oribilă...o aură ce te făcea să simți teamă doar privindu-i.
De ce toți tipii drăguți au ceva de împărțit cu mine? Și aici nu mă refer la o cutie de bomboane sau vreo umbrelă pe o vreme ploioasă.
Ritmul bătăilor inimii mele deja o luaseră razna, nu știam încotro să fug. M-am ridicat cu viteza melcului de pe bancă, având grijă să păstrez în continuare contactul vizual cu primul tip blond care în final a binevoit să se prezinte.
-Eu sunt Bel, spune zâmbind larg.
Cred că toată lumea știe asta. Oh...stai, nu cred că se referea la cuvântul franțuzesc care înseamnă "frumos", nu? Sigur nu. Sau...hm, nu.
-Um...ca Belle din Beauty and The Beast? întreb încercând să nu par așa tensionată pe cât eram.
-Bel...phegor, îmi răspunde aprig, lăsându-mă să îi observ scânteia care i-a apărut în ochi atunci când și-a spus tot numele.
Belphegor? Am mai auzit numele ăsta undeva...
Trebuia să fiu dispărută de mult, dar în schimb stăteam acolo și "socializam" cu un necunoscut care arăta al naibii de bine și care avea o aură întunecată de-a binelea și judecând după ochii aceia însetați de sânge...probabil se gândea cum să mă omoare: lent, dar chinuitor...sau rapid și eficient.
Mă tot chinuiam să-mi aduc aminte unde am mai auzit numele Belphegor.
Brusc, imaginea profului de religie mi-a fulgerat prin minte.
Știam eu că am mai auzit numele!
Belphegor: unul din Cei Şapte Prinți ai Iadului.
Se spune că...seduce oamenii propunându-le idei "ingenioase" ca să devină bogați. Deci un escroc. Pe lângă asta, e foarte leneș...lenea fiind tocmai și păcatul pe care-l reprezintă.
Ok. Un pic înfricoșător.
Părinții tipului ăsta Bel clar erau cam duși cu pluta când l-au botezat. Cum să dai numele unui demon, propriului tău copil? Să nu mai pomenim de faptul că înfățișarea lui aduce aminte de îngerii descriși în povești.
Asta se numește ironia sorții.
Știam că nu era demonul real. Să fim serioși, demonii nu există.
Dar...ceva îmi spunea că ori plecam de-acolo cât mai repede, ori durata mea de viață s-ar reduce deodată la cinci sau zece minute cel mult, așa că nu am mai ezitat și am început să fac pași, păstrând în continuare contact vizual cu acel...Bel.
Citisem într-o carte că dacă menții acest contact cât mai mult, atacatorul se va simți oarecum încolțit și expus, ceea ce îl va face să-și piardă o mare parte din concentrare și astfel, ai mai multe șanse de scăpare.
Dar la dracu', pe Bel nu funcționa deloc! Mai degrabă eu mă simțeam atacatorul.
-Deja vrei să pleci? Aw, dar petrecerea abia a început! spune el pe un ton plângăcios.
-Ascultă Bel...sau care o fi numele tău ciudat, nu știu cine ești sau ce vrei de la mine...așa că lasă-mă în pace.
-Dacă vrei să ne tutuim ai face bine să-mi spui numele tău, zice mai făcând câțiva pași ca să micșoreze distanța dintre noi.
E chiar idiot? "A tutui" pe cineva înseamnă să-i vorbești la persoana a II-a, adică "tu" ! Fără pronume de politețe ca "dumneavoastră" și așa mai departe.
Și el m-a tutuit de la bun început! Oh ce rost are să mă enervez...? Am așteptări de genul de la tipul cu numele demonului care reprezintă lenea, pfff.
-...sunt So -
Până să apuc să îmi spun numele...cei doi gemeni din spatele lui Bel (care nu au scos o vorbă) au căzut brusc la pământ, la scurt timp corpurile lor transformându-se în mici particule negre care s-au evaporat în aer.
Într-o clipă, Bel s-a făcut dispărut și el, de parcă nu a fost niciodată acolo.
Eram prea confuză ca să mă gândesc ce dracului însemnau toate astea, așa că tot ce-am putut face a fost să răsuflu ușurată atunci când am văzut-o pe Raven la câțiva metri de mine.
-R...Raven! strig cu vocea tremurândă, apoi încep să alerg spre ea și o îmbrățișez.
În timp ce îmi afundam fața în părul blond și cu miros de cocos al lui Raven, am văzut o mișcare în spatele ei, deci în fața mea. Era cineva...doar că a fugit imediat cum a observat că l-am zărit și nu am apucat să văd ce fel de trăsături avea.
-Dumnezeule, să nu mai dispari așa niciodată! Ai idee cât de îngrijorată am fost!? mă întreabă Raven continuând să mă mângâie pe cap.
-Eu...d-da...îmi pare rău, doar că -
-Știu, liniștește-te, bine? Totul e în regulă. Acum pune-ți ăsta înapoi, mi-a zis ea dându-mi lănțișorul.
-Scuze, știu că nu trebuia să-l dau jos. Mi-am încălcat promisiunea...
-Nu mai contează. Tot ce contează e că ești bine.
-Raven...cine erau ei? întreb privind în locul în care fuseseră cei trei mai înainte.
-Nu acum, Soph.
Nu acum. Nu mâine. Nu niciodată. Mă săturasem să tot aud cuvintele astea, dar am tăcut.
Am înghițit în sec și mi-am pus lănțișorul la loc...și trebuie să recunosc că mă simțeam de zece ori mai bine cu el decât fără.
Am privit-o apoi pe Raven...iar în următoarea clipă m-am trezit cu ceva peste gură, era un fel de batistă. Am făcut ochii mari și începeam să simt cum mă cuprinde o stare de somnolență completă.
Somnifere? De ce...
•••
Am deschis involuntar ochii...și am fost întâmpinată de câteva fețe cunoscute, altele necunoscute...și în același timp am fost orbită de un neon gigantic care mă făcea să cred că e vreun soi de soare în fața mea. Instinctiv mi-am pus mâinile la ochi, încercând să evit lumina aceea puternică.
-Oh, e trează.
-Au trecut deja 16 ani...
-Seamănă leit cu tatăl ei.
După ce m-am mai obișnuit cu șușotelile (de parcă nu eram la juma' de metru față de ei) și cu acea cameră mult prea luminată pentru ochii mei, m-am ridicat în capul oaselor privind confuză în jur.
Nu știam unde mă aflam. Încăperea arăta ca un laborator ciudat în care toată lumea poartă robe de diferite culori și nu halate.
Am ignorat privirile curioase pe care mi le aruncau cei pe care nu-i cunoșteam și am căutat-o cu privirea pe Raven, doar că ea nu era cu mine.
-Hei puștoaico, pari cam amețită.
-Matt! strig zâmbitoare și îmbrățișandu-l.
Pe lângă Matt, mai erau vreo câteva fețe pe care le știam din vedere, asta pentru că au venit la noi în vizită de câteva ori atunci când eram mică, iar pe restul din încăpere nu-i cunoșteam.
Prin urmare, nu aveam încredere în nimeni, cu excepția lui Matt desigur.
-Să mergem, mi-a spus el aruncându-și brațul peste gâtul meu și conducându-mă prin...locul ciudat în care mă aflam.
Nu știu, dar toți peste care am dat se holbau insistent la mine. Erau curioși, alții șocați...altora le era teamă, nu înțelegeam de ce. Nu eram vreo bombă cu ceas mergătoare. Unii erau atât de șocați încât scăpau tot ce aveau în mâini imediat cum îmi întâlneau privirea.
Ce e în neregulă cu voi oamenilor?
-Matt? Ce e...locul ăsta?
-Ăm...este un fel de...centru. Centru de...medicină.
-Ca un spital?
-Aproape. Doar că aici oamenii sunt mai drăguți și mai...speciali.
-Pacienții unde sunt? întreb curioasă, doar din simplul fapt că până acum am văzut numai oameni în robele alea ciudate.
-Ei bine...încă nu avem, dar o să avem curând. Oricum, nu trebuie să-ți fie teamă.
-Dar ei de ce se tem de mine?
-Fiecare are motivul lui, îmi spune râzând.
Dar eram suficient de experimentată în zâmbete și râsete false, iar râsul lui a fost un realmente fals. Mă face să nu mai am încredere nici în el cu reacțiile astea.
-Ce caut aici?
-Ți se vor face niște teste ca să vedem dacă ești în regulă.
Și ca să mă aduceți aici chiar a necesitat intoxicarea cu somnifere?
-Îți spun eu că nu sunt, am zis în șoaptă amintindu-mi de cele întâmplate.
-Hm?
-Nimic. Întrebam unde e Raven...
-O să apară și ea. Salută niște prieteni.
-Unde mă duci?
-La laboratorul unde vei fi examinată. Adică aici, îmi răspunde și se oprește în fața unei uși de sticlă pe care a împins-o, făcându-mi loc să trec.
Am înaintat temătoare înăuntru, dar când am văzut că era gol...m-am mai liniștit puțin. Eram doar eu și Matt, ceea ce mă relaxa.
În mijlocul încăperii era un scaun ciudat din care ieșeau o mulțime de fire colorate și conectate la un calculator super-performant. În rest nimic care să-ți atragă în mod special atenția, doar un birou...trei scaune și câteva dulăpioare probabil pline de fișe medicale.
-Aici o să fiu examinată...?
-Exact. Fă-te confortabilă pe scaunul ăla, spune arătându-mi scaunul ciudat, în timp ce el lua o mapă și un pix dintr-un sertar.
-O să...mă conectezi la toate firele astea ciudate?
-Știu că pare o scenă scoasă din filme de groază și că scaunul arată mai mult a scaun de tortură, dar îți promit că totul va fi în regulă. Vei fi sub influența unui anestezic puternic, deci te voi evalua cât timp ești inconștientă.
Nu voiam să recunosc, însă mă cuprinse un val de frică. Matt probabil observase asta.
-Hei, începuse el blând, unde e puștoaica neînfricată care atunci când era mică se cățăra prin cei mai înalți copaci doar ca să vadă cum arată cuiburile păsărilor? Sau care a furat parașuta prietenului meu și a sărit de pe bloc, iar în timp ce eu și blondina te căutam...tu erai pe la etajul nouă și strigai "Raven, Matt...uite, pot zburaaa", hm?
E vina voastră că m-ați lăsat să mă uit la salturi cu parașuta de mică. Și serios, ce om normal ține o parașută (la propriu) în casă? Mă mai și înveți să o folosesc.
-Ok, nu e nevoie să-mi amintești.
M-am așezat încă neîncrezătoare pe scaunul acela, după care m-am întins pe el...așteptând ca Matt să lipească toate firele colorate de corpul meu.
-Ești gata? m-a întrebat după ce a terminat.
Am vrut să-i răspund că nu, dar m-am panicat atunci când am văzut că în afara laboratorului se adunaseră câteva zeci de persoane care probabil voiau să vadă cum decurge examinarea. Erau prea multe priviri fixate asupra mea.
Cei din față aproape că-și lipiseră fața de geam, iar în spate vedeai mereu capuri săltate.
-Matt...îi spun privindu-i pe cei de afară.
-Oh ei? Nu te îngrijora Sophie, sunt doar curioși. Aici...suntem doar tu și eu, în regulă micuțo?
-Să terminăm cât mai repede, zic și închid ochii.
Am simțit o înțepătură puternică în antebraț, fiind sigură că Matt îmi injectase anestezicul pe care-l simțeam împrăștiindu-se prin toate venele. La scurt timp am adormit.
•••
Iar se ceartă? mă întreb deschizând încet ochii. Eu eram în continuare conectată la firele alea colorate, iar Matt și Raven erau în fața mea cu spatele la mine, țipând în șoaptă unul la altul ca nu cumva să mă trezească, doar că eu sunt foarte sensibilă la sunete. Și un foșnet slab mă poate trezi instant din somn.
-Matt, nu pot să cred că ai făcut asta!
-E spre binele tuturor, Raven. Am făcut ce trebuia să faci tu acum 16 ani când ai luat-o sub protecție!
-Nu așa stau lucrurile! Dacă Nick ar fi în viață...te-ar ucide fără să clipească. Să nu mai zic de Emily!
-Norocul meu că amândoi sunt morți. Raven, fata asta e singura noastră -
-Nu. Să nu te aud, Matt. Dacă nu te-aș cunoaște ai fi fost mort de mult... Încep să cred că a fost o prostie să mă încred în tine.
-Hai Raven, nu pune problema așa. Eu doar -
-Nu! Lasă-mă în pace! strigă Raven mai puternic de data asta, apoi o văd cum pleacă...trântind ușa în urma ei.
Sophie, eliberează-ți puterea și pune-i pe toți la punct așa cum ar fi trebuit s-o faci de mult.
Huh?
Sophie, unde ești?
Nu asculta de nimeni, Sophie.
Sophie, fă ceea ce trebuie să faci.
Știu că poți, Sophie...
Opriți...cineva...
Eliberează!
Nu asculta de nimeni.
Sophie.
Sophie.
Sophie!
-OPRIȚI-VĂ!!!