C A P I T O L U L V I I I
Frig și moarte
1842
În dimineaţa zilei de 31 octombrie, înghețul coborî asupra regiunii Ardenne. Zăpada căpătase un strat protector de gheață. Copacii îmbrăcaseră mici ace albe, flori ale acelei ierni premature. În ciuda faptului că nu mai ninsese de câteva zile, acel ger mușcător continua să-și facă loc printre ulițele golașe. Omătul scârțâia sub cizme, iar în pădure vântul urla cu o forţă nebună. Nori mari și închişi la culoare bolteau deasupra satului, gata să-şi reverse ciuda în orice clipă.
Pe dealul lin, ce putea fi zărit din cealaltă parte a satului, castelul domina întreaga așezare. Deși erau ceasurile prânzului, nici țipenie de om nu se arăta în curtea lui. Imensitatea conacului făcea să pară că locul ar fi pustiu de-a binelea. Dacă aruncai o privire mai amănunțită, puteai jura că fantomele dănțuiau acolo în fiecare noapte.
Lordul stătea de ore bune închis în propriu birou, așezat într-un jilț învelit în catifea vișinie. Din când în când, degetele lui lungi și elegante întoarceau paginile cărții de care se lăsase captivat. Ridică un moment ochii, uitându-se la ceas. Era puțin peste ora patru, ceea ce însemna că în curând mica servitoare brunetă va intra cu destertul lui. Refuzase să ia masa în sufragerie, soția lui își amânase plecarea pentru a doua zi, iar el nu avea dispoziția necesară de a-i asculta vorbăria. Știa că îl iubea nebunește, doar nu era orb, însă interesul lui pentru ducesa de Kent pierise odată cu primul sărut pe care i-l oferise. Fusese unul sec și grăbit, în gradina unui castel. Scotoci prin minte, dar nu reuși să-și amintească numele. La nici două luni, la Curte se făcuse publică logodna lor.
Focul din șemineu presăra sclipiri în părul său negru și făcea ca ochii să-i lucească într-o manieră neobișnuită. Lumina gri a zilei pătrundea din belșug în birou, oferindu-i o atmosferă de iarnă. Putea simți mirosul Crăciunui, vag totuși.
O bătaie scurtă răsună cu ecou în mintea lui umbrită de gânduri. Murmură un cuvânt aprobator.
- Bună dimineața, milord.
El înclină capul în semn de salut, revenind asupra lecturii. Auzea pe fundal clinchetul cristalin al porțelanului și își aminti de ceașca spartă în urmă cu câteva săptămâni și fără să vrea, de crima ce îi succedase. Se încruntă la paginile cărții de parcă ele i-ar fi greșit cu ceva. Asasinul încă nu fusese prins. Dalian puse cu grijă tava pe masă. Încerca voit să-și încetinească mișcările, pentru a-i da răgazul necesar. Trebuia să-l întrebe, nu putea fi atât de lașă. Termină de aranjat vesela, dar tăcerea de cristal a lordului continua să mențină tensiunea brunetei. Se apropie încet de fotoliu, dregându-și discret vocea.
Când într-un final, îşi desprinse ochii din carte, dădu de o Dalian care îşi muşca buza de jos încurcată. Statea în picioare, în faţa lui neştiind cum să înceapă. Lordul luă o înghiţitură din parfait, iar ea profită de prilej.
- Domnule, vă rog să-mi scuzaţi îndrăzneala pentru cererea pe care am să v-o fac. În această seară, după cum știți este 31 octombrie și am dori - eu și majoritatea personalului- să respectăm tradiția acestei zile.
Chipul lordului rămase la fel de impenetrabil ca şi până atunci, ceea ce o făcea să fie şi mai intimidată. Fără a rosti un cuvânt, luă încă o gură din deliciosul desert.
- Așadar, vă rog să ne permiteți ca după servirea cinei, să putem merge la mormântul doamnei Coguet.
- Vă puteți duce. Aveți însoțitori?
- O, fără îndoială. Maurice va fi acolo, sunt sigură că nimic rău n-are să se întâmple. Desigur, și alți bărbați din sat ne vor acompania.
Lordul o învălui cu o privire de gheață, ochii lui gri dobândind ferocitatea unui tigru. Știu din primul moment că acel Maurice de care pomenise era bărbatul în tovărășia căruia o văzuse în ziua înmormântării. Refuză să-i mai acorde orice urmă de bunătate și întelegere. Își îndreptă toată atenția spre aroma ceaiului.
- Prea bine.
Cât de formal și rece era tonul lui! Dalian tresări când auzi cea din urmă replică. Se înclină și părăsi încăperea cu un sentiment de vinovăție, deși obținuse ce dorea. Înapoindu-se în bucătarie, încercă să lase în urmă episodul din birou. Bucătăreasa se învârtea de la un capăt la altul al camerei, încurcând valeții cu trupul ei voluminos. În ciuda poziției sale de menajeră, Gwendoline era și ea prezentă. Sporovăia cu unul dintre lachei despre cât de incitantă i se părea ideea ca întregul sat să meargă în cimitir pe timp de noapte pentru a sta alături de sufletele celor dragi în singura zi din an în care acest lucru nu era considerat vrăjitorie. Marlene dădu buzna pe ușă, lăsând să-i scape un oftat.
- Cu ce ți-am greșit bunule Dumnezeu de mi-ai dat o asemenea stăpână?, suspină ea, apoi se trânti pe cel mai apropiat scaun.
Câteva fete izbuncniră în râs, ba chiar și Dalianei îi scăpă un surâs nevinovat. Bessie, ca și administratoră - prin urmare deținând cea mai înaltă poziție în rândul personalului - se văzu nevoită să potolească hohotele.
- Nu cumva aveți alte treburi?, le reproșă femeia cameristelor.
Una câte una, părăsiră bucătaria mormăind în barbă. Cele aproape cincizeci de camere ale castelului trebuiau curățate zilnic, fiind necesar ca focul să ardă în fiecare. Rămase singure în bucătarie, Marlene, Bessie și Dalian se priviră un moment.
- Și când te gândești că acum o lună castelul era complet gol, spuse camerista încet.
- Nu mi l-aș putea imagina altfel decât acum. Totul s-a schimbat de atunci, îi răspunse bruneta.
- Într-adevăr, totul s-a schimbat.
Bessie luă mănunchiul de chei de pe masă și ieși din bucătarie cu pași legănați. Foșnetul rochiei sale rămase undeva în aer, auzindu-se ca un ecou în mințile celor două.
***
Dalian legă bine funda mantiei, astfel încât gluga să-i acopere chipul. Captușeala materialului o ferea de ghearele acelei ierni de sticlă. Luă lumânarea în mâini și coborî. O parte din noii servitori doreau să le însoțească pe cele trei femei care își petrecuseră ultimii 10 ani pe domeniul lordului Ardenne. Se alătură grupului strâns în fața porții castelului și coborâră agale panta ce făcea legătura cu satul.
Copacii fremătau în jurul ei, plecându-și crengile și tremurând în fața nemiloasei zăpezi, ce le acoperea crengile. Pământul înghețat de sub picioarele sale o făcea să fie nesigură. Cerul era întunecat, gata să reverse un potop de fulgi jucăuși. Înainte de a coti spre cimitir, Dalian aruncă o privire spre conac. O lumină gălbuie răzbătea prin geamul biroului. Înghiți în sec. Oare o căuta cu privirea printre acele siluete? Gândul ei necuviincios o făcu să își vadă de drum. Era absurd ce simțea. Deși ar fi vrut să poată interpreta mai bine acea atingere delicată pe care i-o oferise în salon cu o noapte înainte ca Sonya să moară, nu reușea. Fusese îngrijorare? Poate milă? Sau doar îi plăcea să se joace cu tinerele servitoare?
Răsuflarea i se poticnea pe buze, încetinindu-i mersul. Mâna îi tremura îngrozitor. Nu băgă de seamă că unghiile ei se înfipseseră în ceara lumânării și că maxilarul îi era încordat. Noaptea avea să fie întunecoasă și mai rece decât fusese vreodată. Teama ei pentru lupi prinsese rădăcini încă de mic copil, dar nici acum nu reușise să o alunge. Frica îi încătușă întreg trupul. Brusc, mintea îi fu învăluită de imaginea unor ochi gri indescifrabili și de senzația de siguranță pe care o trăia de fiecare dată când era în preajma stăpânului ei. Nu era bine ce făcea. Își hrănea sufletul cu iluzii, împovărându-l cu speranțe deșarte. Era mult prea tânără pentru a-și da seama că diferențele din clasele lor sociale erau radicale și cu o limită bine definită.
Un braț ferm o prinse de cot. Dalian tresări violent, scăpând lumânarea în zăpadă. Maurice o privi plin de îngrijorare.
- Îmi pare atât de rău, spuse el imediat.
Bruneta privi dezorientată în jur. Se alfa la intrarea în cimitir. Atât de adâncită în propriile-i gânduri fusese, încât nu bagase de seamă că parcursese tot drumul fără a schimba o vorbă cu nimeni. Bărbatul îi înapoie lumânarea.
- Eram neatentă, șopti fata parcă fiindu-i frică să tulbure liniștea mormintelor. E vina mea.
- N-are importanță acum. Să mergem.
Maurice îi oferi brațul, iar ea îl acceptă. Grăbiră pasul pentru a ajunge grupulețul de oameni înveșmântați în pelerine negre. Era cu neputință să-ți dai seama cărei persoane îi revine o anumită siluetă. Dalian deschise portița cimitirului. Scârțâia groaznic, scrijelind tăcerea iernii. Când păși în locul de veci al morților, un fior alunecă pe spatele ei ca un șarpe cu solzi de cristal.
- Dalian?, îi șopti Maurice la ureche.
Fata parcă prinsese rădăcini pe loc. Înlemnise cu mâna încă agățată de fierul rece. Întrebarea lui o adusese înapoi din transă. Trase adânc aer în piep și își forță picioarele să se miște. Maurice o trase mai aproape de el, împărțindu-și căldura corpului cu ea. Reușiră să prindă din urmă toți acei oameni adunați la un loc pentru a aduce un omagiu sufletelor rătăcite. Marlene îi zări și se îndreptă spre ei.
- Nu vom sta mult, spuse ea. E mai frig decât ne-am așteptat. Duceti-vă la mormântul Sonyei și apoi să ne întoarcem acasă, da?
Aprinse fitilele celor două lumânări ale tinerilor apoi se îndepărtă. Bărbatul o trase ușor de mână pentru a o face să îl urmeze, însă Dalian nu se mișcă.
- Poate ar trebui să te duci singur, nu vreau să te distrag.
- Ea te-a iubit ca pe propriul copil, ai fost fiica pe care niciodată nu a avut-o. Spera ca într-o zi să-ți poată spune așa pe bună dreptate.
Fata înghiți în sec. Maurice niciodată nu menționase de o posibilă căsătorie până în acea noapte. Nu știu ce să-i răspundă, alese doar să meargă alături de el în tăcere. Acoperit de un morman de nea, locul de veci al doameni Coguet era la fel de sumbru ca acea iarnă singuratică. El îndepărtă stratul alb cu tandrețe, parcă mângâind piatra rece sub care mama lui zăcea îngropată. Se așeză pe vine, iar bruneta făcu la fel. Puseră cele două candele cu flacără tremurândă și nesigură pe solul acoperit de zăpadă întărită. Dalian își strecură mâna în cea a bărbatlui. Cu voce stinsă, Maurice îi vorbi mamei sale ca și cum ar fi stat în fața lor în carne și oase. Îi spuse cât de dor îi fusese de ea, ce trist era să privească bucătăria fără prezența ei luminoasă, și cât de mult își dorea să îl înconjoare cu dragostea ei de mamă.
Simțind pământul fugindu-i de sub tălpi și lacrimi fierbinți în colțurile ochilor, Dalian își retrase mâna din strânsoare lui. Se ridică în picioare și îi atinse delicat umărul.
- Te las câteva momente, șopti ea.
Plecă de lângă Maurice cu un nod în gât, gata să izbucnească în plâns. Merse agale fără vreun scop precis printre morminte. Vedea zeci de luminițe roșiatice răsfirate prin tot cimitirul. Erau atât de frumoase. Ca și cum, spiritele celor morți s-ar fi întrupat în acele mici văpăi zgribulite. O luă de-a lungul gardului, păstrând distanța față de orice ființă umană. Ea nu avea morți de jelit, ea nu avea o familie. Era un copil abandonat la poarta castelului. Ar fi putut pieri atunci. Se crezuse norocoasă, dacă Bessie n-ar fi găsit-o, acum n-ar fi acolo.
Spre marginea cimitirului, râul Semois forma prin el însuși o barieră de netrecut. Dalian se opri pe buza povârnișului. Simțea singurătatea mai apăsătoare ca niciodată. Liniștea era de netulburat. Își auzea propriile bătai ale inimii, galopând la unison cu apa ce se revărsa în torente la picioarele ei. Realiză dintr-o dată cât de mult se îndepărtase. Era gata să se înapoieze, însă era prea târziu.
O mână rece ca gheața i se lipi de spate, împingând-o cu forță. Dalian se prăvăli, răsucindu-se în josul pantei. Zăpada îi zgârie fața și îi pătrunse pe sub haine. În doar câteva secunde, râul o primi în brațele sale înghețate. Se luptă pentru a ieși la suprafață. Apa o chema în adâncurile ei cu glas blând. Plămânii îi ardeau dureros, dar corpul nu putea percepe înțepătoarea stare de frig. Reuși să se târască până la mal, dar puterile o părăsiră.
Luă guri mari de aer, dar acesta îi răni gâtul. Obrazul fetei zăcea palid în zăpadă. De la brâu în jos, râul încă îi scălda trupul. Ce simțea în acele momente era copleșitor. Două forțe sfâșâietoare, ce se întreceau în intensitate.
Frigul și moartea.