Castelul Ardenne

Capitolul III - Camera din capătul holului

                      C A P I T O L U L      I I I

Camera din capătul holului
                                                                                                   1842

          Septembrie era pe sfârşite şi luna octombrie bătea la uşă, ameninţătoare şi ploioasă. Cerul era plumburiu, soarele se încăpăţâna să-şi ascundă razele îndărătul norilor, iar vântul sufla cu o turbare neobişnuită dinspre miazănoapte. Pădurea era poleită cu brumă, clătinându-se supusă adierilor glaciare. Din sat începu a se zări fumul negricios al primelor focuri, iar veşmintele cârpite fură înlocuite de rochii din stofă groasă şi şaluri înădite, alături de veste căptuşite cu blană de animal.

          Plouase de curând, îmbibând pământul şi preschimbându-l în mocirle noroioase, unde ţi se afunda piciorul până la gleznă. Şi totuşi, ea păşea agale trăgând cu insaţietate aer în piept, în timp ce tivul rochiei se înmuia în poteca alunecoasă. Zări satul de cum coti, mereu acelaşi. Casele erau răsfirate care încotro, un amalgam de oameni, vite, păsări, negustori şi florărese. Trecu repede pe lângă primele magherniţe, zburdând şi murmurând un cântecel în şoaptă, doar pentru plăcerea de a vedea rotocoale de abur țâşnindu-i printre buzele roşii.

          Piaţa se afla în inima satului, la fel de zbuciumat şi încâlcit ca şi locuitorii. Negustorii se lăudau cu marfă adusă chiar din capitală, la preţuri rezonabile - desigur. Târgul, mereu acelaşi, înecat în strigăte, îmbulzeală, jivine care alergau de colo colo. Oamenii se uitau la ea cu coada ochiului, şuşotind. Pentru ei tot ce ţinea de castelul unde bunăoară sălăşluia un lord tiranic, însemna moarte şi suferinţă. Tânăra îşi strânse mantaua în jurul trupului, şi-şi potrivi coşuleţul pe braţ. Roti ochii încercând să cuprindă totul. Carne, mirodenii, veselă, împletituri, mătăsuri, bijuterii şi flori. Înaintă stânjenită în marea de oameni, oprindu-se să-şi tragă sufletul în faţa unui negustor grăsan şi bărbos. Admiră noile materiale aduse de peste graniţă, dând cu ochii de unul. Culoarea lui aducea cu adâncul mării, un albastru misterios cu sclipiri negre. Mângâie finul material.

          - Este cu adevărat frumos, medită cu un surâs melancolic. Ce fel de mătase este aceasta? întrebă cu glas tare.

          - E mătase Dupioni. Mult prea scumpă pentru dumneata, îi răspunse burtosul vânzător după ce se uită la ea cu acreală. O fetişcană purtând o rochie cu croială simplă, fără nici un fel de înfloritură, şi o locuitoare a acelui castel, nu putea decât să-i sperie clienteala de rang mai înalt. Prin urmare, o piază rea pe care se grăbi s-o alunge.

             Dalian înălţă capul semeaţă, înfruntând privirea bărbatului. Se întoarse cu dezgust. Datorită mişcării bruşte, frumosul ei păr negru se desprinse, sângele îi năvăli în obraji, ochii de un albastru-verzui aruncau flăcări şi mânia, ruşinea umilinţei dădeau chipului ei o expresie sublimă.

            Ropotul unui cal în putere, cu spume la gură reuşi să amuţească zumzetul întregii pieţe. Călăreţul care îşi făcu apariţia era un om din partea locului, îmbrăcat respectabil într-un costum de călărie. Strângea din răsputeri hăţurile calului, ale cărui potcoave păreau că scapără scântei.

              - Hei! Uite-l pe Maurice! zise unul dintre ţărani.

              - Chiar el, observă un altul, şi e grozav de grăbit. Fără îndoială că aduce veşti proaste lui tată-său.

              Era un tânăr înalt, la vreo douăzeci de ani, viguros şi cu poftă de viaţă. Avea un aer mândru şi calm, lucruri trădate de postura dreaptă, ochii sinceri de culoarea pământului după ploaie și de gura ce găsea mereu câte un zâmbet liniştitor.