Castelul Ardenne

Capitolul VIII - Frig și moarte

  C A P I T O L U L     V I I I 

Frig și moarte

                                                                                       1842 

        În dimineaţa zilei de 31 octombrie, înghețul coborî asupra regiunii Ardenne. Zăpada căpătase un strat protector de gheață. Copacii îmbrăcaseră mici ace albe, flori ale acelei ierni premature. În ciuda faptului că nu mai ninsese de câteva zile, acel ger mușcător continua să-și facă loc printre ulițele golașe. Omătul scârțâia sub cizme, iar în pădure vântul urla cu o forţă nebună. Nori mari și închişi la culoare bolteau deasupra satului, gata să-şi reverse ciuda în orice clipă.

       Pe dealul lin, ce putea fi zărit din cealaltă parte a satului, castelul domina întreaga așezare. Deși erau ceasurile prânzului, nici țipenie de om nu se arăta în curtea lui. Imensitatea conacului făcea să pară că locul ar fi pustiu de-a binelea. Dacă aruncai o privire mai amănunțită, puteai jura că fantomele dănțuiau acolo în fiecare noapte. 

       Lordul stătea de ore bune închis în propriu birou, așezat într-un jilț învelit în catifea vișinie. Din când în când, degetele lui lungi și elegante întoarceau paginile cărții de care se lăsase captivat. Ridică un moment ochii, uitându-se la ceas. Era puțin peste ora patru, ceea ce însemna că în curând mica servitoare brunetă va intra cu destertul lui. Refuzase să ia masa în sufragerie, soția lui își amânase plecarea pentru a doua zi, iar el nu avea dispoziția necesară de a-i asculta vorbăria. Știa că îl iubea nebunește, doar nu era orb, însă interesul lui pentru ducesa de Kent pierise odată cu primul sărut pe care i-l oferise. Fusese unul sec și grăbit, în gradina unui castel. Scotoci prin minte, dar nu reuși să-și amintească numele. La nici două luni, la Curte se făcuse publică logodna lor. 

       Focul din șemineu presăra sclipiri în părul său negru și făcea ca ochii să-i lucească într-o manieră neobișnuită. Lumina gri a zilei pătrundea din belșug în birou, oferindu-i o atmosferă de iarnă. Putea simți mirosul Crăciunui, vag totuși. 

       O bătaie scurtă răsună cu ecou în mintea lui umbrită de gânduri. Murmură un cuvânt aprobator. 

       - Bună dimineața, milord.

       El înclină capul în semn de salut, revenind asupra lecturii. Auzea pe fundal clinchetul cristalin al porțelanului și își aminti de ceașca spartă în urmă cu câteva săptămâni și fără să vrea, de crima ce îi succedase. Se încruntă la paginile cărții de parcă ele i-ar fi greșit cu ceva. Asasinul încă nu fusese prins. Dalian puse cu grijă tava pe masă. Încerca voit să-și  încetinească mișcările, pentru a-i da răgazul necesar. Trebuia să-l întrebe, nu putea fi atât de lașă. Termină de aranjat vesela, dar tăcerea de cristal a lordului continua să mențină tensiunea brunetei. Se apropie încet de fotoliu, dregându-și discret vocea. 

       Când într-un final, îşi desprinse ochii din carte, dădu de o Dalian care îşi muşca buza de jos încurcată. Statea în picioare, în faţa lui neştiind cum să înceapă. Lordul luă o înghiţitură din parfait, iar ea profită de prilej.

        - Domnule, vă rog să-mi scuzaţi îndrăzneala pentru cererea pe care am să v-o fac. În această seară, după cum știți este 31 octombrie și am dori - eu și majoritatea personalului- să respectăm tradiția acestei zile. 

      Chipul lordului rămase la fel de impenetrabil ca şi până atunci, ceea ce o făcea să fie şi mai intimidată. Fără a rosti un cuvânt, luă încă o gură din deliciosul desert.