Castelul Ardenne

Capitolul XXII - Noaptea zenitului etern

C A P I T O L U L     X X I I

Noaptea zenitului etern

1843

               Dalian trecea peria de-a lungul șuvițelor cu mișcări lente, deloc grăbită. Timpul încetase să mai curgă, castelul Ardenne era încremenit în nemișcare. Tânăra își răsfiră degetele prin buclele negre, separându-le în fâșii mătăsoase. O mare neagră i se revărsa de-a lungul șoldurilor, în poală, oprindu-se în apropierea genunchiului dezvelit. Împrăștia un miros curat, asemănător cu cel al iernii. La fereastra ei, crini de gheață dantelați continuau să înflorească în fiecare zi. În lumina rece, impersonală și nepăsătoare, ochii ei prinseseră un contrast albastru, chiar plumburiu. Vene ce-i șerpuiau pe mâinile albe se umflau deasurpa tendoanelor vizibile cu fiecare mișcare a degetelor.

               Se ridică încet din pat, simțind eternitatea întinzându-i-se la picioare precum un drum moale în care se afunda până la glezne. Prin perdele putea zări cei doi brazi de la intrarea în curtea castelului, poarta ferecată și munții de zăpadă adunați peste vechile grădini de trandafiri. Dacă existase vreodată o iarnă mai tiranică și mai poruncitoare decât aceasta, ea nu-și amintea. Totuși, nu-și dorea să se termine. Nu-și mai dorea. O iarnă veșnică, o zăpadă nemuritoare, o răceală infinită și același sentiment de goliciune. Putea trăi de-a pururi, dar numai să fie iarnă. Putea culege lalele, crini și trandafiri din gheață din grădina ei albă, putea asculta orchestrația vântului gonind printre colonadele pădurii, putea șopti castelului amărăciunea ei, iar el o asculta.

               Cu un ultim gest, își împleti părul și-l strânse la baza cefei. Câteva ace de păr din fier se făcură nevăzute în abanosul onduleurilor. Își netezi materialul rochiei gri și culese de pe spătarul fotoliului șalul gros pe care-l trase peste umeri. Patch deschise doar un ochi verde de pe perna ei pentru a se asigura că nu-i scapă nimic. Dalian ieși din încăpere cu o dorință arzătoare de a se întoarce.

                Înveșmântat cu hainele cele mai groase, reuși cumvă să străbată drumul pe care niciun sătean sau servitor nu făcuse vreun efort spre a-l curăța. Deduse imediat că localnicii nu-l prea aveau la inimă pe acel stăpân al lor. Din când în când, se oprea pentru a-și trage sufletul și a asculta sunetele pădurii. Auzise suficiente povești și guri bine intenționate care îl sfătuiseră să aibă grijă cu fiarele sălbatice din acele împrejurimi.

              Mai făcu câțiva pași și, iată-le, primele turnuri ale castelului Ardenne se înălțară dintre brazi ca niște construcții cât se poate de firești. De parcă oriunde se afla o pădure trebuia să fie și un castel care să-i sporească misterul, căci știa foarte bine - nu exista castel fără sânge vărsat pe treptele de la intrare. Edificiul se ivea din inima pădurii, încadrându-se în ea cu aceeași culoare cenușie bătând spre maro, multe turnuri ce se ridicau aparent din fiecare colț și, fragmentând fațada în două, un alt turn cu ceas la poalele căruia se afla intrarea în conac. Își plimbă privirea de-a lungul șirului nesfârșit de ferestre, încercând să zărească ceva dincolo de ele, însă interiorul părea la fel de împietrit ca întreg ansamblul.

              O singură potecă fusese săpată astfel încât poarta să poată fi deschisă fără prea mari dificultăți. Avu grijă să o închidă conștiincios în urma sa - bestiile puteau pătrunde la cel mai mic semn de neatenție. Străbătu ceva mai înviorat drumul până la intrare. Bătu de câteva ori înainte ca orologiul să i-o ia înainte, anunțându-i parcă venirea. Un valet îi deschise ușa în câteva momente.