Castelul Ardenne

Capitolul XVIII - Un sărut dintr-un glob de sticlă

 C A P I T O L U L     X V I I I 

Un sărut dintr-un glob de sticlă 

1842

              Lumina rece pătrundea prin cele patru ferestre ale încăperii, poleind obiectele cu nuanțe ușor pronunțate de alb. Sticla geamurilor era acoperită de un strat fin de gheață, făcând imposibilă vederea afară. Pe pervaz se strânsese un strat gros de zăpadă, dar înauntru nu era frig câtuși de puțin. Lemnele aprinse din șemineu trosneau plăcut, armonizându-se cu tihna ce domnea în cameră.

În fața focului, două fotolii fuseseră trase față în față, iar între ele, o măsuță cu picioare joase pe care era așezată o tavă din argint cu un serviciu de ceai fin decorat. Focul învelea cele două siluete învăluite în căptușeala spătarelor într-o aură gălbuie și caldă, izolându-i de restul camerei, de restul castelului, chiar de restul întregii lumi. Bărbatul purta încă pantalonii și vesta îmbrăcate la cină, dar mânecile cămășii îi erau suflecate până la coate. Degetele lui erau înfășurate în jurul unei cești pe care o ținea cu o eleganță naturală, aristocrată. Ei i se părea mai fermecător ca niciodată, de parcă era prima dată când îl privea cu adevărat. Își aminti brusc de noaptea în care fusese rănit de preot și o durere ascuțită o săgetă în pântece ca rezultat al unei emoții prea puternice.

- De ce mă privești așa? o întrebă lordul trezind-o din visare.

Ochii ei căzură numaidecât în propria ceașcă, rușinată și prinsă.

- Mă întrebam doar de ce ai părăsit Londra pentru a te întoarce într-un loc precum Ardenne, unde e mereu atât de tăcut și îndepărtat.

- Șuvoiul tău de întrebări e ca un potop de care nu te poți feri oriunde te-ai ascunde, oftă el și luă o înghițitură din ceai – Dalian nu se putea gândi decât la episodul cu cioburile din bibliotecă, când el o îmbrățișase mai strâns decât o făcuse cineva vreodată. Știam că o să mă întorc cândva, cred că ar fi trebuit să o fac cu mult timp în urmă.

- O să pleci vreodată? spuse tânăra atât de serioasă încât el nu îndrăzni să facă o remarcă satirică.

Și-ar fi dorit să-i poate răspunde onest, dar tăcerea persista și întrebarea plutea peste ei ca un firișor de fum care se evaporă în atmosferă.

- Dar tu? Tu o să pleci vreodată?

- Nu cunosc nimic în afara zidurilor castelului Ardenne, n-aș avea unde să ma duc nici dacă aș vrea să plec, zise Dalian simplu.

- N-ai vrea să vezi ce se află dincolo de zidurile castelului Ardenne?

- Tu ai văzut ce se află dincolo și te-ai întors.

Lordul îi aruncă una din privirile lui intense, în spatele cărora mișunau gânduri despre ea. O voia aproape, atât de aproape încât să nu mai știe unde începea el și unde se termina ea, linia dintre ei să fie atât de subțire, ca un văl din voal. Nu-i voia doar prezența în preajma lui, o voia cu totul, tot ce însemna ea, contopit deopotrivă în el. Două substanțe ce se îmbinau perfect. Două culori de pe paleta unui artist ce dădeau naștere unei alteia. O devora cu ochii, neștiind cum s-o cuprindă pe toată, cum să-i surprindă toate gesturile și trăsăturile, cum să le absoarbă astfel încât să fie cât mai aproape. Intensitatea sentimentelor lui era nimicitoare, incontrolabilă, nu-și putea stăpâni cugetul astfel încât să-l păstreze limpede, nu putea decât să lase acele trăiri să pună stăpânire pe el, să îl îmbete și să-l împingă spre culmi amețitoare.

- Chiar dacă ai pleca, te-ai întoarce mereu la castel, nu-i așa? stărui fata.

- Atât de mult îmi dorești plecarea încât nu contenești cu această temă? o întărâtă lordul știind prea bine că vorbele lui o vor deranja.