Castelul Ardenne

Capitolul XVII - Primii îngeri în zăpada neumblată

C A P I T O L U L     X V I I 

Primii îngeri în zăpada neumblată 

1842

Era devreme în dimineața zilei de 30 decembrie și un ger năprasnic învăluia castelul Jehay. Norii se înghesuiau într-o masă nedefinită, dar uniformă de gri. Crengile pomilor, acele brazilor, apa din fortificația edificiului, geamurile camerelor și pământul, toate erau acoperite de un strat de gheață. Parcul castelului era și el cufundat în tăcere, cu aleile lui pietruite, statuile poleite și băncuțele înzăpezite. Valeții curățaseră doar o parte din potecile atât de străbătute vara, gândindu-se că următoarea ninsoare le va ruina oricum strădania.

Iarna era într-adevăr o vreme a tăcerii. Cel puțin așa gândea Gwendoline Drummond cuprinzând cu ochii ei verzi nesfârșitul șir de arbori. Crescuse în Scoția, acolo unde dealurile și munții formează o barieră de netrecut iarna și acolo unde toate căpătau farmecul tărâmului acela nesupus în întregime de om. Era atât de departe de casă și i se părea imposibil ca toată lumea să fie cuprinsă sub același cer.

Făcea pași mici și ușori în zăpada proaspăt așezată, uitându-se la parc. Se trezise prea devreme, cum făcea de fiecare dată când călătorea. Se îmbrăcase și ieși să vadă împrejurimile cât încă omătul era neumblat de picior omenesc. Traversă podul, cercetând nu fără teamă marginile șanțului în căutare de creaturi ciudate. Tot ce văzu fu doar apă înghețată. Continuă să meargă, afundată în amintirile cele mai dragi. Se surprinse zâmbind, dar când își ridică ochii zâmbetul i se șterse.

Contele Christobel era treaz în acea dimineață devreme. Evenimentele de noaptea trecută nu-i dăduseră pace decât târziu în noapte, aducând la viață lucruri a căror dezlegare mai bine rămânea necunoscută. Doar dacă ea nu ar fi început nenorocita de poveste, își spunea în timp ce se îmbrăca. Aruncă o singură privire pe fereastră și rămase împietrit, uitând să-și încheie restul nasturilor cămășii. Văzu o femeie ce se plimba agale spre parc cu mâinile în buzunarele rochiei și fără nimic care să-i acopere capul. Recunoscu imediat părul roșu și creț al servitoarei al cărui nume încă îi era străin. Gândurile lui învolburate încetară brusc, fiind înlocuite de silueta atât de stridentă în albul ierni. Termină iute de îmbrăcat, acoperindu-se cu mantia căptușită și o porni în goană pe scările castelului. Gerul dimineții îi lovi pielea acomodată cu căldura focului din cămin. Se grăbi să străbată curtea, atent la fiecare mișcare a femeii. Era o minune că aceasta nu-l observase decât când își ridică privirea, încă zâmbind misterios în urma gândului din care o întrerupsese.

- Domnule conte, spuse vădit surprinsă și uitând de reverența cuvenită, o greșeală pe care n-ar fi făcut-o în mod obișnuit pentru nimic în lume

Christobel îi studia chipul cu o intensitate pe care nu se chinuia s-o ascundă.

- M-ați speriat, continuă ea în chip de scuză pentru lipsa de politețe, dar contelui nici nu-i trecea prin cap s-o certe.

- Să sperii o domnișoară încântătoare nu intra în planurile mele pentru dimineața aceasta, zâmbi galant nobilul.

- Îmi cer scuze, zise Gwendoline recăpătându-și spiritul profesional.

Dori să treacă de el și să se facă nevăzută în interiorul castelului, însă Christobel părea a avea alte planuri.

- N-ai dori să mă însoțești într-o promenadă matinală? o opri el.