Castelul Ardenne

Capitolul XVI - Castelul dintre ape

C A P I T O L U L      X V I 

Castelul dintre ape 

1842

               Trecuseră mai mult sau mai puțin de patru ceasuri de când cele două trăsuri părăsiseră munții Ardeni. În prima, un tânăr prin ale cărui vene curgea sânge de nobil, privea peisajul presărat de brazi subțiri cu trunchiurile roase de licheni lacomi și nesimțitori frigului. Acum, copacii nu mai erau nici înghesuiți, nici colosal de înalți, dar dominau,nesfârșiți, aliniați unii în spatele celorlalți, alcătuind o masă impenetrabilă, asemenea unei armate gata de asalt.

A doua berlină adăpostea două femei, amândouă tăcute, și o pisică ce umplea liniștea cu un tors alinător. Nu mai ningea, dar furtuna – ce deja plana deasupra regiunii de câteva zile – nu-și schimbase cursul. Caii frizoni, cu o eleganță impunătoare și somptuoasă, înaintau vitejește prin zăpadă, arătându-și puterea rasei.

Era pace. O pace de suprafață, asemenea luciului apei care ascundea cele mai adânci și întunecate străfunduri. Dalian știa că ceea ce făcea era doar o fugă temporară din calea asasinului și mai știa că atunci când se va întoarce, coșmarul va continua neîntrerupt. Era obosită, acea oboseală a minții care îi doborâse spiritul. Simțea cum viața se scurge din ea ca nisipul unei clepsidre.

De cealaltă parte a banchetei, Gwendoline se străduia să nu-i arunce priviri prea insintente celeilalte. Se întrebase de nenumărate ori în orele petrecute sub sigiliul tăcerii de ce lady Ardenne le alesese tocmai pe ele. Nu îndrăzni să deschidă gura, în mare parte din teama de a trezi amorțirea nevorbirii și în mică parte din cauza orgoliului. Adevărul era că în scrisoarea misterioasă redactată chiar de mâna contelui Christobel acesta o ruga destul de simplu și fără asunzișuri ca în vizita lor la castel să o aducă pe „domnișoara din serviciul ei, posesoarea unor minunați ochi verzi", făcând apel la toată discreția caracteristică femeilor. Trebuia să mărturisească, o intrigase această cerere cel puțin bizară, dar nu era dispusă să pună întrebări.

Era trecut de miezul zilei când trăsurile se opriră. Intraseră într-un mic orășel de pe malul fluviului Meuse. Patch își înălță nasul și privi curios în jur. Un băiat necunoscut veni și le deschise ușa, ajutându-le să coboare.

Dalian păși timid pe caldarâmul proaspăt măturat. Cuprinse totul cu privirea: casele etajate, înghesuite, cu acoperișuri maronii, dealurile împădurite ce înconjurau orașul pe o parte, cerul gri care dădea aspectul înserării.

Era prima dată când ieșea din Ardenne.

Cu coada ochiului, îl zări pe lord vorbind cu vizitiul ce îi adusese până acolo. Inima îi făcu o tumbă. Voia ca el s-o observe. În schimb, bărbatul intră în hotelul Le château d'eau fără a o învrednici cu o ocheadă.

- La ordinul domniei sale, veți poposi câteva ceasuri pentru a se odihni caii, spuse băiatul și le făcu semn să îl urmeze.

Femeile străbătură parterul clădirii falnice apoi urcară spre camera lor. Odaia era mobilată simplu, dar armonios. Dalian îl dădu jos din brațele sale pe Patch și străbătu încăperea, cercetând-o. Totul părea diferit de casă. Aici, nimeni nu știa ce se întâmplase. Gwendoline se așeză pe singurul pat, răsuflând obosită.

- Trebuie să știi ceva înainte de a ajunge la castel, zise Dalian cu fața spre fereastră.

Nu apucă să continuie, căci ușa se deschise. Băiatul de mai devreme băgă capul prin crăpătură.

- Domnișoară Dalian, domnia sa vă solicită prezența, rosti acesta respectuos.

Cea numită îi aruncă o privire celeilalte ce sugera că nu terminase, apoi ieși pe culoarul îngust și întunecos. Singura ei rochie de ocazie, cea pe care o purta, alcătuită dintr-un amestec de gri cu dantele sărăcăcioase, foșnea delicat la fiecare pas al posesoarei. Înainte de a bate la ușa stăpânului ei, își aranjă o cută inexistentă a materialului.