Castelul Ardenne

Capitolul IV - Nuanţe de gri

C A P I  T O L U L      I V

Nuanțe de gri

1842

Puţină lume îl cunoştea altfel decât după nume pe acest înfricoşător lord, a cărui sosire tulburase atât de mult aşezarea. Abia dacă vreo câţiva oameni din ţinut îşi aminteau să-l fi zărit odinioară, şi aceia bătrâni, dar care păstraseră vii acele timpuri de coşmar pentru locuitorii satului Ardenne.

Drumul era plin de hârtoape, alunecos şi noroios cât cuprinde. Privirea-i contempla împrejurimile unde crescuse şi copilărise atâta timp. Totul se schimbase mult, dar atunci vedea prin ochii inocenţei, acum însă sufletul său se veştejise. Doar peisajul i se prelingea dinaintea ochilor neschimbat; coastele dealurilor îşi păstraseră umbra, valea râului Semois era tot surâzătoare, ca în amintirile sale îndepărtate. Pădurea purta încă semnele furtunii. Îşi săltă capul, privind cerul. Gri. Cu nuanţe care mai de care mai închise, cu tuşe azurii. I se păru că văzduhul nu era decât o pânză, pe care un pictor îşi curăţase pensulele. Coroanele copacilor erau scăldate în coloritul pestriţ al toamnei, curăţate din belşug de stropii ploii. Trunchiurile arborilor erau groase, lumina profilandu-se printre ele.
Întunericul începuse a se lasă parşiv în jurul ţinutului, aducându-şi ca tovarăş vântul rece. Perdele berlinei fremătară, îndemnate de-o adiere răcoroasă, lăsând să intre miasma proaspătă a înserării.

- Trageţi, rogu-vă, obloanele. Este un ger cumplit!

Întorcând capul, zări o femeie complet necunoscută, ce-i era totuși soţie. Avea un chip lăptos, frunte semeaţă, doi ochi căprui, făţarnici, umbriţi de gene arcuite în jos şi o gură cu buze subţiri acoperite de roşu carmin pentru a ascunde acest defect. Buclele ei blonde, învârtite pe deget, îi atingeau gingaş umerii dezgoliţi, aşa cum se purta la curtea din Londra. Pentru mulţi alţii, ea ar fi apărut ca un înger, alinându-le visele în nopţile de nesomn, însă pentru el nu era decât o figură ştearsă, printre multe alte feţe ce nu-l interesau nici câtuși de puțin.

Ea se codi, făcând faldurile rochiei să tresalte, iar pe el să fie conştient de cererea ei. Inhală aer în piept, parcă vrând să-l păstreze pentru veșnicie. Mirosul din berlină era înăbuşitor datorită parfumului scump al doamnei. Mult prea dulce, de prost gust. Îl privase de revederea tărâmului ireal, doar pentru că era geloasă pe atenţia acordată peisajului şi nu ei. Îşi aranjase colierul din ametist şi-şi netezi o cută a rochiei liliachii pe care-o purta. El se răzmase pe pernele confortabile, brodate cu fir de aur. O nerăbdare apăsătoare puse stăpânire pe corpul său. Ar fi vrut să alerge chiar el până la poarta conacului.

Dintr-o dată, legănatul sâcâitor se opri. Deschise geamul şi i se adresă vizitiului.

- Pentru ce această întârziere? Oare nu s-a împotmolit trăsura? întrebă nerăbdător.

- Am oprit să adap caii, milord. Animalele nu sunt obişnuite cu un asemenea ritm, spuse el. Uitaţi că în ultimele ore am străbătut treisprezece leghe în galop, drumurile astea nu sunt potrivite pentru cai de rasă aşa de nobilă ca ai dumneavoastră.

- Fă bine şi grăbeşte-te, porunci el, iar omul abrobă.

Peste un sfert de ceas, berlina îşi reluă calea anevoioasă. Cei doi pasageri de viţă nobilă fură zdravăn zdruncinaţi. Ea nu mai contenea să-şi deplângă durerea cauzată de zguduituri, iar el alegea să tacă. Se plictisise îngrozitor, iar pălăvrăgeala fără noimă a femeii îl scotea din sărite. Auzise pledoarii de la picturi, la arhitectură, apoi la mătăsuri şi literatură, când de fapt dorea doar să asculte susurul râului şi sunetele pădurii.