Sunt dezamăgită. Mă simt goală pustie. Credeam că mă iubește. Credeam că voi fi fericită. În schimb, el a profitat de mine. Îl urăsc. Cum de am putut fi atât de fraieră? Cum m-am putut dărui lui fără să mă gândesc...
Stau pe o bancă, sub un copac uscat, mort precum sufletul meu lovit de mii de ori până acum de viață și oameni.
Mă simt murdară. Plâng. Nu am nimic. De ce am crezut că el mă va face să trec peste?
Vântul scutură copacul de deasupra mea, foșnind un nume pe care nu l-am mai auzit de ani...
—Numele meu seamănă cu un foșnet de frunze...
Mă trezesc bolborosind un citat din scrisoarea lui, din ultimele lui cuvinte șoptite pe lumea asta...
O clipă îl simt peste tot în jurul meu, mă relaxez brusc, în timp ce încep să plâng mai tare.
L-am dezamăgit. M-am dezamăgit...
Sunt singură...