Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

51

  —Încă nu îmi vine să cred că ești aici...
  —Nici mie, dar se pare că e nevoie de mine. De noi, oftă.
  —S-a întâmplat ceva?spuse ea cunoscându-l deja suficient de bine ca să se prindă de adevăratele lui trăiri.

Nu, normal că nu sunt bine, gândi el. Doar pentru că te iubesc o să mor ca un câine pentru că se pare că viața e nașpa și plină de reguli stupide.

  —Nu am nimic, zâmbi. E totul ok.

Ea nu părea convinsă. Totuși, nu zise nimic.

  —La ce te gândești? întrebarea ei își avea ca scop alungarea liniștii depline din cameră.
  —La cum o fi după moarte. Mă gândesc daca demonii pot ajunge în Rai.

Iar răspunsul ăsta ascundea aș multe în spatele lui! O să ajung în cer cu tine? O să fiu aruncat în iad singur? O să mă chinui pe veci în umbra amintirii tale? O să te mai pot săruta după ce timpul se va scurge?

  —Hai să ieșim undeva, zise el sperâmd ca ea să nu fi întrezărit șirul de întrebări.

  Astfel, discuția se încheie, iar ei, înfofoliți bine, au ieșit afară, bucurându-se de ultima zi de vacanță.
  Pentru că erau doar niște copii, și, remarcând că au buzunarele aproape goale, au decis să se plimbe prin parcul rece și înghețat. Zăpada aproape topită și murdară le pleoscăia sub picioare, făcând plimbarea mai amuzantă.
  Cel puțin pentru ea. Căci el abia se ținea pe picioare. Trupul lui se fărâma încet și toate instinctele îi strigau să plece de lângă făptura mică ce îl vrăjise de atâta timp, însă lângă care el se încăpățâna să stea.
  Știa că nu mai are nici măcar o zi de trăit, și totuși nu spuse adevărul nici măcar când ea îl văzu aproape căzând pe jos.
  Și în momentul acel ea a știut ce se întâmplă. Sau cel puțin a bănuit. El râse la ipoteza ei aproape corectă.
  Și cu toate astea, ea i-a putut zări cearcănele acoperite cu o tonă de fond de ten, ochii roșii de nesomn și brațele ce îi tremurau ușor.
  Întorși în casă, la căldură, ea se pregăti de dușul dinainte de culcare, iar el... stătu mult pe gânduri, însă începu să îi scrie o scrisoare.

O scrisoare de adio...