Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

25

  —E de-a dreptul scârbos, spun privindu-mă în oglindă.
  —Asta-i ideea. Cât mai ciudat, deci cât mai bine!

  Îmi făcuse un costum ciudat, care mă făcea să par înjunghiată. Deloc amuzant. El era agățat de o spânzurătoare legată de mijlocul lui, ce urca până deasupra capului său. Dacă făcea o față destul de ciudată, arăta ca un spânzurat adevărat.
Îmi dau jos costumul și îl las să cadă pe podea.

  —Nu ești ok, spuse
  —Ba da, sunt.
  —Nu era o întrebare. Ce s-a întâmplat?
  —Nu știu... Mă gândeam la povestea ta, cu toate chestiile alea reale și...
  —...îți e frică să ieși din casă ?mă completă el.
  —E doar...greu de crezut, atâta tot, ridic din umeri.
  —Iubitul tău are aripi și e pe jumătate demon. Tatăl meu era un lycan blestemat iar mama un înger. Ți se pare că mai e ceva normal aici ?o spuse el ca o glumă.
  —Uneori cred că visez...

  În momentul acela el mă ciupi atât de tare că mi-au dat lacrimile.

  —Auu! Ce nai...
  —Vezi? Nu dormi, spuse calm.
  —Îhhh, mormăi. Doare!
  —Haide, o să îți arăt ceva, spuse, abandonându-și spânzurătoarea pe pat.
  —Unde mergem?
  —Ia-ți geaca, spuse și ieși din cameră.

  Confuză, mă îmbrac și îl urmez afară, unde soarele apusese deja, întunericul făcându-și apariția ușor, ca un nor încețoșat.

  —Unde mergem?
  —Să vezi că nu ai de ce să te temi, spuse și mă strânse de mână, pornind agale spre capătul străzii.

  Ne oprim în fața unei case pline de dovleci în ferestre, cu felurite fețe caraghioase, niște sperietori în grădină și multe pânze de păianjen false peste tot.

  —Mi-e frică, șoptesc.
  —Nu ai de ce, șopti înapoi, bătând la ușă.

  Un bărbat în haine de casă ne deschise. Anonimul își deschise aripile întunecate ca noaptea, făcându-mă să tresar. Iar tipul ne-a lăsat înăuntru. Ce se întâmplă? Mintea mea se blocase complet, îngrozită.
  Camerele erau întunecoase, iar bărbatul ne conduse într-o sufragerie luminată de câteva sute de lumânări, în care se mai aflau câțiva oameni.

  —Halloween fericit, băieți și Nita, o salută ea pe singura fată, cu părul verde și piercinguri peste tot pe față.
  —Și ție, spuse unul din ei, adăugând un șuierat scurt printre buze.
  —El tocmai ți-a zis pe numele adevărat? mă ridic să îi șoptesc în urechea sănătoasă.
  —E în regulă, poți să nu șoptești. Oricum te pot auzi, spuse zâmbind.

  Eram din ce în ce mai speriată, iar totul devenea din ce în ce mai straniu pe măsură ce clipele se scurgeau...