Băiatul cu Mască ~volumul1&2~

29

  Chicotesc, singură în mijlocul nopții, o altă amintire caldă lovindu-mă din plin. Închid ochii și o las să mă cuprindă cu totul...

  —Știi, cât am stat în spital iubeam să mă uit la stele, spuse brusc.

  Eram la câțiva metrii de pământ, cocoțați pe acoperișul casei, privind spre stelele albe ce luminau cerul întunecat al nopții, având la picioarele noastre copacii uzi, goi, negrii și amorțiți, prinși adânc de ghearele otrăvite ale toamnei aspre ce domnea asupra grădinii.

  —Serios? Și eu iubesc stelele. Sunt frumoase, spun privind spre cer la Luceafărul de seară ce trona înveșmântat în lumină peste valurile întunecate și reci ale nopții.

  Pufni ușor, întorcându-și fața spre mine. Ochiul lui sănătos strălucea precum luna plină ascunsă de nori de furtună.

  —Mama spunea că, atunci când murim, îngerii noștrii păzitori ne transformă sufletele în stele, spuse zâmbind, ațintindu-și din nou privirea spre stelele ce se luptau cu norii întunecați ce voiau să le înghită.
  —Sunt sigură că te privește de acolo, de undeva. Și sunt sigură că e mândră de tine, murmur, cu buzele uscate și reci.
  —Mulțumesc, șopti, cu mintea plutind undeva departe, spre înaltul cerului.

  Amintirea se estompează, dar nu aștept nicio clipă, punându-mă pe scris. Atâta timp cât îmi amintesc de el voi fi bine. Trebuie să fiu. De dragul micului demon blând.